De ce copiii care își fac singuri temele au mari șanse să ajungă lideri?
Am vorbit despre felul în care asistarea permanentă a copiilor la teme de către părinți îi de-responsabilizează pe elevi și, mai târziu, pe viitorii adulți. Faptul că părinții consimt cu bună știință să devin robii temelor pentru acasă ale copiilor a creat ca prim efect o programă școlară care se îngreunează cu fiecare an. Care devine tot mai grea și mai abstractă, pe măsura zelului părintesc care în fiecare seară se simte responsabil să facă teme cu elevii depășiți de situație. Și care s-au cam prins că părinții le rezolvă pe toate în locul lor și că situația devine toto mai comodă pentru ei.
Până când? Până apar studiile despre generația NEET (Not in Education Employment and Training), care ne arată că am cam exagerat cu proptelele din viața copilului devenit acum un adult neimplicat, plictisit, care cedează la prima greutate apărută în viața lui.
Citeşte şi: „Nu muncesc, nu învăț, nu îmi pasă. Mama și tata nu se supără”
Acesta este doar un prim efect negativ al temelor pentru acasă făcute de părinți. Pentru că mai e unul, la fel de insidios, subtil și greu de contorizat pentru că vine pe filiera aceluiași deziderat de parenting – „pentru binele copilului, că doar el contează, pentru el trăiesc, muncesc și mă zbat” și tot registrul de idei pe această temă a bunelor intenții părintești. Asistarea permanentă a copilului încă din primele zile de școală creează – fără să ne dăm seama – o comoditate și o lipsă de implicare a respectivului elev. Când ai zilnic ajutoare, cum să te mai zbați să obții ceva, fie și un rezultat la o problemă mai grea, care te solicită mai mult decât ești obișnuit? Cum să mai ai și să îți cultivi ambiția aceea de a vrea tu să găsești soluția? Cum să te mai străduiești să depășești o limită, un obstacol, o încercare, o provocare? Cum să mai ai hotârârea și încăpățânarea aceea (acuma îi zicem „determinare”, calchiind termenul englezesc) de a căuta, de a scormoni după un rezultat, după un adevăr, după o soluție care să îi lase pe toți cu gura căscată de admirație?
Păi, nu le mai ai, pentru că zelul „părintelui responsabil” care vine seara de le job și își „suflecă mânecile” ca să rezolve temele copilului retează toate aceste căutări firești pentru orice învățăcel. Cu alte cuvinte, preluarea sarcinilor elevului nu face altceva decât să atrofieze capacitatea și dorința firească pentru studiu individual. Pare o nimica toată, dar pe termen lung, ca angajator, văd efectele acestei atrofieri în atitudinea față de muncă și viață a multora dintre absolvenții de licee sau facultăți. Abandonează o sarcină, un job la primul semn de greu, la prima poticneală, fără a face un minim efort de înțelegere și de depășire a obstacolului.
Nu au deprinderea lucrului făcut până la capăt, prin propriile puteri, prin activarea propriei voințe. Nu mai au bucuria de a fi rezolvat o problemă grea, o sarcină care părea că îi depășește. Nu mai simt plăcerea de a căuta, de a explora, de a se documenta, de a se consulta cu altcineva, de a se „lua la trântă” cu provocările jobului, ale vieții în general. Și abandonează repede ideea pentru că i se pare prea greu. Iar când le-a fost prea greu, în copilărie, cineva era mereu acolo, lângă ei, să le rezolve problemele, temele. De multe ori, părinții. preluând ei sarcina elevului. Cu scopul sincer declarat de a-i ajuta, dar care treptat îi de-responsabilizează pe copiii deveniți adolescenți și tineri adulți.
Citeşte şi: Care e legătura dintre leadership și temele pentru acasă ale copiilor?
Preluarea sarcinilor elevului nu face altceva decât să atrofieze capacitatea și dorința firească pentru studiu individual.
Încerc să explic pornind de la deprinderile pe care le capătă un copil mereu asistat la teme. La primul obstacol, apelează la părinți, nu stă el „să își stoarcă creierul”, să caute soluții, să studieze de unul singur, să se consulte cu colegii, să se frământe, să se zbată. Pentru că părinții vor face mereu asta, în locul lui. Ca „să nu te chinui, mamă”, „ca să iei note mari”, „ca să nu mă faci de rușine”, „ca să iei examenul de evaluare, bacalaureat etc”. Orice motiv ca să nu fii lider. Liderul vieții tale, indiferent că vei fi manager, antreprenor, angajat, liber profesionist. Iar liderii se zbat, se frământă pentru soluții, au curaj, își asumă ceea ce fac, mai ales eșecul, caută provocări, gândesc cu propria lor minte.
Citind biografiile marilor antreprenori ai lumii, aflu că nici unul nu a fost hiperprotejat de părinți și că mai toți au învățat să se descurce autonom, prin forțele proprii. Doar așa se cresc viitori adulți responsabili. Cu siguranță nu au făcut teme cu părinții. Cu siguranță s-ar amuza de asta sau ne-ar privi compătimitori, așa cum au făcut colegi și colaboratori ai mei din alte țări când le povesteam despre „legile nescrise” ale educației parentale „responsabile” din România.
Unii au încercat să o ducă mai înspre glumă, spunând însă un mare adevăr: „nu aș angaja pe nimeni căruia părinții i-au făcut lecțiile, nu mă pot baza pe un astfel de om pentru care alții găsesc soluțiile în locul lui”. Bună lecție de leadership pentru angajatori, dar și pentru potențiali angajați. Și un semnal de alarmă pentru toți părinții care uită că lecția de leadership autentic se învață în primul rând acasă, fiindcă părinții sunt primii educatori ai copiilor. Și primii care pot face schimbarea autentică, de jos în sus, de la firul ierbii. Nu de sus în jos, de la sistemul pe care ne-am obișnuit să dăm vina pentru orice eșec. Până la urmă, sistemul suntem fiecare dintre noi. Altfel nu cred că putem ieși din cercul vicios al victimizării perpetue.
Citeşte şi: Ce atitudine față de muncă le imprimăm copiilor acasă?
*Articol publicat inițial pe 29 noiembrie 2018