Cum se produce schimbarea atunci când tinerii au încredere în forțele proprii?
Am norocul să lucrez într-o organizație în care văd des adolescenți: de la evenimente organizate pentru ei sau chiar de ei, la tineri care intră în birou, cu ceva treabă pentru colegii mei. Știu povestea unora, ajung să îi cunosc personal și îi urmăresc cu curiozitate și admirație. Sunt asertivi, prietenoși, dialoghează fără dificultăți cu adulți care ar putea să le fie părinți sau bunici, au idei, planuri și treburi de făcut. La 14-16 ani.
Sunt tinerii care atunci când intră în câmpul muncii schimbă sensul interviului de angajare: angajatorul este acela care va trebui să îi convingă că are un job bun pentru ei. Nu pentru că sunt aroganți sau au o părere prea bună despre ei, ci pentru că și-au început de mici căutările despre sine și ajung la 25 de ani să știe mai bine ce își doresc și ce nu își doresc de la viața lor, alegând să urmeze căi care le aduc satisfacție și împlinire personală.
Culegem ce am semănat
Pentru că sunt părinte și am și eu de învățat în rolul acesta, îi întreb pe adolescenții de care vă povesteam la început – cum au ajuns așa, cu încredere în ei înșiși, cu dorința de cunoaștere, ce au făcut părinții lor, dar profesorii lor? Acești copii nu sunt diferiți de alți copii din România, nu vin din școli de elită și nici nu au parte de resurse financiare speciale. Dar toți, fără excepție, îmi spun că au părinți care i-au lăsat să aleagă, care le-au arătat iubire și i-au sprijinit în parcursul ales de ei.
Școala, în sensul ei tradițional – de spațiu în care înveți la materii pentru a lua note și a parcurge ciclurile de învățământ – își pierde atractivitatea, dar și autoritatea. Are nevoie să se reinventeze, iar copiii nu mai au răbdare.
Adolescenții caută cu înfrigurare răspunsuri la întrebări precum: cine sunt eu, de unde știu că aleg școala cea mai potrivită mie, cum știu că sunt bun la ceva/de ceva? Și pentru că școala nu îi ajută să își răspundă la aceste întrebări, ei caută alte „școli”.
Îi întâlnim în cluburi de voluntariat, de robotică, de coding, de improvizație, oriunde găsesc un mediu suficient de sigur pentru ei, pentru a se deschide și pentru a învăța ce îi pasionează. Orizontul la care pot ajunge ei este mult mai mare decât cel pe care îl poate oferi o sală de clasă și se refugiază de cele mai multe ori în lumea virtuală, pentru că noi, adulții grijulii, nu le oferim suficient spațiu de explorare în lumea reală.
Însă tot școala este cea care îi salvează. Ceea ce mai au în comun acești copii care știu ce vor de la viața lor este câte un profesor care a înțeles nevoia lor de orizonturi extinse și care le ghidează explorarea în viața reală, sprijinindu-i atunci când dau de greu și bucurându-se alături de ei când reușesc. Sunt acei profesori care știu să le ofere contexte de învățare și descoperire relevante pentru ei – care îi conectează între ei, dar și cu lumea reală.
Un mesaj de transmis tuturor părinților, profesorilor și lumii
Dacă am avea la dispoziție doar un mesaj de transmis lumii, acela ar fi să aibă încredere în copiii săi, în tineri!
