Copilul digital și părinții lui analogi

Povestea nu este despre cum ar trebui să înțelegem cât sunt de diferiți și să îi lăsăm să descopere lumea prin perdeaua subțire a ecranelor ca să fie apți pentru viitorul lor (că doar nu al nostru, noi vom ieși din scenă la momentul în care se prezice că 80% din munca umană de pe planetă va fi preluată de roboți și inteligență artificială). Este doar despre echilibru.

Expunerea
Personajele: un copil născut în 2001 și mama, cu 30 de ani mai experimentată.
Contextul: o școală primară din București în care, de pe la clasa a II-a, copiii au început să se laude cu telefoanele mobile, laptopurile proprii și playstationurile ultimul răcnet. Se adaugă o bunică „la țară”, un unchi sportiv, o mamă și un tată mari amatori de citit cărți tradiționale, tipărite.

Intriga

Pe la vreo opt ani (pe vremea aceea, că acum e mai devreme) apar primele comparații între copii bazate pe gadgeturi, întrebările de tip „Mama, eu nu pot să am așa ceva?”, precum și atracția inevitabilă. La petrecerile de copii și în locurile de joacă încă nu îi vedeam adunați-ciorchine în jurul câte unui PSP sau Nintendo portabil, dar cu prima ocazie în care un atare obiect ateriza în raza de acțiune, se producea o fascinație totală, care îi desprindea pe copii de mare parte din realitate. Dansul, țopăitul și uneori chiar și tortul nu mai reușeau să îi desprindă.

Mama analogă este pusă serios pe gânduri, în gardă față de ceea ce ea crede că sunt cele două tăișuri ale epocii tehnologiei: cel „bun”, cu accesul liber și instantaneu la informație (sau informație – instant, cum i se mai spune, fără suficente valențe formative), și cel „rău”, cu captivarea atenției în detrimentul altor activități, neantrenarea abilităților sociale și de relaționare, proasta administrare a timpului, dezinteres pentru mișcare, subdezvoltarea abilităților critice sau reducerea capacității de focalizare a atenției. Cum orice narațiune presupune un conflict, ați ghicit – personajele au de-a face atât cu un conflict interior, cât și cu un conflict între generații.
Despre cel interior, două cuvinte: ne preocupă mereu să fim părinți cât mai buni și oricum facem multe greșeli, dar la confruntarea tehnologie versus principii educative, părinții generației mele nu prea aveau ce cărți să citească, așa că și-au ales singuri drumul, cu îndoieli și poticneli. Mama analogă care scrie aici a luptat ceva vreme cu ideea că, dacă își ține copilul la distanță de exponentele erei informației, „va crește un handicapat digital” (citatul e din bunica pomenită anterior).

Desfăşurarea acţiunii

Preț de câțiva ani buni, pe vremea când odrasla asculta de părinți, mi-am propus așadar să reduc la minimum impactul cohortei de ecrane în viața fiului meu. I-am explicat decizia prin viziunea mea asupra unei vieți echilibrate din care nu trebuie să lipsească mișcarea în aer liber, timpul de ieșit cu prietenii, ajutatul la treburile casei și la grădina bunicii, jucatul clasic cu verișoarele, lectura și școala, evident. Am întârziat cât am putut momentul PSP (care a devenit inevitabil în clasa a IV-a, la fel și primul telefon mobil), i-am luat Wii când aproape se demodase și laptop în clasa a VI-a. Pe la final.
Copilul meu a fost generos și nu m-a urât pentru asta, mai ales că am avut grijă să îi ofer din abundență experiențe extra-ecran: tabere sportive și educative, turism cultural, o familie extinsă activă și melomană, timp petrecut împreună în diverse feluri de activități (pe munte sau pe bicicletă, la concerte și spectacole, dar și casnice). O vreme, lucrurile au mers așa pentru că organizarea timpului său era destul de controlată: școală, afterschool, antrenamente, lecții de engleză etc., știți voi. Numai că, pe măsură ce câștiga autonomie, mai ales dintr-a V-a, când s-a trezit brusc „cu cheia de gât”, finul echilibru calculat de mama analogă amenința în fiecare zi să se spulbere.

„Ți-ai făcut temele? Păi, ce-ai făcut, ai stat pe calculator?” devenise, în toate versiunile, un soi de refren. Sigur, aveam și convenții în care timpul liber (la descărcat muzică, hoinărit pe internet, jocuri și căscat ochii la experimente faine de fizică) era un soi de recompensă: „Termină-ți iute temele și apoi ai voie până la opt să te joci.”
Dar cum rămâne cu competențele digitale? Va fi adaptat la epoca lui? Se descurcă?

Punctul culminant

Și aici vine punctul culminant al narațiunii. Cam prin clasa a VII-a, în plină furtună hormonală, devenise clar că sunt multe momentele în care fiul meu face ce vrea și că unul dintre lucrurile pe care le dorea intens și des era, de exemplu, să joace Dota 2. Spre îngrijorarea mamei analoge care vedea asta mai ales ca pe o pierdere de vreme, exploatare nemiloasă a ochilor, distracție care nu relaxează, de fapt, și potențială sursă de dependențe (mai ales la cât citisem despre asta). Lungi discuții și negocieri se soldau în cel mai bun caz cu compromisuri.

Până când, într-o zi, când mama alesese deja să nu mai ducă lupta asta cu Dota, s-a întâmplat ceva. După o repriză lungă de Dota, m-am trezit pentru prima dată că discut ce se întâmplă, de fapt, în jocul ăla. Și am văzut astfel că fiul meu își perfecționează coordonarea motrice (în vara asta a reparat un acoperiș la bunica, demonstrând că abilitatea e exersată), dezvoltă în timp aptitudini tactice și de previzionare, își testează și rafinează puterea de influențare a altora. Dota se joacă în echipe constituite ad-hoc online. Poți colabora cu jucători care nu te cunosc.
Așadar, când propui o stratagemă bună de joc, trebuie să fii convingător și credibil, altfel, ceilalți patru nu te vor urma – ca-n viață, nu? Toți copiii noștri învață aceste lucruri din jocurile lor video. Dar permiteți-i unei mame analoge care lucrează de vreo 13 ani în training și dezvoltare să spună că învățarea se produce odată cu conștientizarea și că pentru asta ne trebuie „discuția de după”.

Deznodământul

Sunt multe semne care îmi arată că generația copiilor noștri nu are nevoie de sprijinul și îndrumarea noastră ca să înțeleagă și să stăpânească era digitală. Dimpotrivă, ei ne învață aceste lucruri, iar noi trebuie să ne lăsăm contaminați. În schimb, au nevoie de experiența noastră ca să primească o educație completă, să nu piardă frumusețea descoperirilor cu cele cinci simțuri, nefiltrate de ecrane. Sau să extragă ce este mai valoros de la experiența digitală și să discute, să analizeze, să caute, să întrebe despre lucruri departe de ecran, împreună cu părinții lor, bunicii, prietenii, adulții interesați de ei, profesorii sau mentorii.

Cu ce m-am ales eu din experiența asta? De aproape doi ani lucrez cu o echipă de voluntari civici aproape în întregime „digitali” și, culmea, 90% din munca noastră este remote, asistată amplu de tehnologie. Folosim pachetul Office 365, fără de care nu ne-am decurca să facem treabă în condițiile în care toți avem profesiile noastre în afară de voluntariat. Și, cu toate acestea, insist să folosim dicționarul și Enciclopedia Britannica atunci când e nevoie.

Diana Maria Voicu este mama lui Matei, dar şi trainer, facilitator și coach, pasionat de dezvoltare continuă și implicată civic. Pentru că îi ajută pe adulți să învețe și să își utilizeze mai bine potențialul, consideră că mai are multe de învățat ca părinte (dar nu mai are timp de aplicat, pentru că fiul ei are 17 ani), așa că te invită să o contrazici.

Articol preluat din numărul 243/decembrie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici