Care e legătura dintre leadership și temele pentru acasă ale copiilor?
Celor care sunteți părinți de elevi în ciclul primar și gimnazial vă e probabil familiară constatarea că nu mai faceți față temelor copiilor. Ba chiar prin clasa a șasea s-ar putea să clacați în fața complexității temelor. Dar v-ați gândit vreodată că s-a ajuns la această situație tocmai fiindcă ați acceptat să deveniți sclavii temelor pentru acasă? Și că această situație nefirească influențează negativ capacitatea de studiu individual a copilului, cu efecte asupra viitoarelor sale aptitudini de lider, la care nu v-ați fi gândit?
Cu ceva ani în urmă, până să intre copiii mei la școală, diverși prieteni, colegi sau cunoștințe nu scăpau nici un prilej să mă avertizeze cât de îngozitor va fi când copiii vor începe școala și odată cu ea, calvarul temelor pentru acasă. Nu atât pentru copii, cât pentru părinții acestora, care, din spusele lor, reluau și ei școala, asistând în fiecare seară la procedeul de „efectuare a temelor”: „lasă că te văd eu cum o să faci la teme când ți-or intra copiii la școala”, „gata cu distracția, nici o seară fără teme!”
Mai în glumă, mai în serios, le spuneam că nu am de gând să mă transform în sclava copiilor, cu atât mai puțin a școlii românești. Atât propria-mi experiență, cât și contactul indirect cu sistemele de învățământ ale țărilor cu experiență în educație m-au făcut să susțin ideea că temele elevilor sunt doar responsabilitatea acestora, nicidecum a părinților. Cu riscul de a părea anacronică, deplasată ori iresponsabilă, voi spune că „pe vremea mea”, a generației X adică, a celor crescuți cu cheia de gât, nici vorbă ca părinții să ne asiste la teme. Aveau destule de făcut, de stat la cozi penru mâncare ori butelie, de spălat rufe la mașina primitivă a anilor ‘80 sau alte corvoade comuniste. Și nu era vorba că nu aveau timp sau competențe, ci „nu se făcea”, pur și simplu. Era treaba noastră și atât. Fără dileme, dezbateri, discuții inutile. O singură dată i-am cerut mamei calculatorul ei de birou (din acela care făcea calcule simple, de contabilitate) ca să verific niște împărțiri cu rest la matematică. Eram în clasa a patra și era tot mai evident că nu îmi plac științele exacte. Dar era problema mea și trebuia să mă descurc cu forțe proprii, nicidecum cu mama sau tata în dreapta.
E nevoie să le cultivăm gândirea critică. Nu făcând temele pentru acasă în locul lor
Cu modelul acesta în minte, dar și cu confirmarea pe care mi-o dădeau educatorii din sistemele după care noi azi tânjim (Marea Britanie, Elveția, țările scandinave), am intrat cu ai mei copii la școală. La cea de stat, mai precis la școala noastră de cartier, la care copiii să poată ajunge ușor și cât mai curând neînsoțiți. Evident, au început și temele. Principial, ambii copii au fost învățați că temele sunt responsabilitatea lor și că intervenția mea va fi minimă, cel mult un ghidaj care să le dea o idee pe care ei apoi să o verifice, să o caute. Pentru a mă asigura că nu iau de-a gata ce le spun, le-am dat și idei, rezultate sau i-am lansat pe piste greșite, să îi văd dacă chiar fac „double check” pe ceea ce le spun și să aibă curajul să îmi spună că am greșit sau să mă contrazică. Pentru că a pune la îndoială tot ce îți spune părintele sau profesorul e un bun exercițiu de gândire critică. Iar pe viitor îi ajută să capete curaj în a-și susține părerile, opiniile, ideile, de a discuta în contradictoriu, dar pe baza unor argumente dcumentate și bine cântărite.
Ce teme AVEM NOI azi? Care noi?!
La puțină vreme, au apărut și temele „acelea” la care orice elev de clasa întâi, cu un IQ mediu spre înalt, se blochează. Din acelea cu „câte picioare de rațe, porci, gâște sunt într-o curte” sau „cât din dublul unei sume care împărțită la descăzutul nu știu care dă împătritul numărului la care te-ai gândit inițial”. De vreo două ori am cedat tentației de a sări în ajutorul copilului perplex. Și mărturisesc că de fiecare dată am citit enunțurile de 2-3 ori ca să le înțeleg eu, apoi să le pun pe hârtie într-o formă algebrică, evident, că altfel nu mă ducea capul. Știindu-mă mai neprietenă cu matematica, am apelat la varianta „sună un prieten” – în cazul de față, doi veri ai mei, unul profesor de fizică-chimie, alta învățătoare cu zeci de ani de experiență. Și telefonic, trei adulți am imaginat un model rezolvabil pentru o problemă de clasa întâi. Pe care ar fi trebuit apoi să o explicăm copilului nedumerit. La un moment dat, mi-am dat seama de penibilul și nefirescul situației – trei adulți oarecum educați fac o clacă telefonică pentru a rezolva probleme din manuale de clasa întâi și a doua. Probleme incluse de educatorii care construiesc programe școlare pentru elevi ai școlii de masă. Și care, cu fiecare ediție, consideră că gradul de abstractizare al acestor noțiuni trebuie să fie din ce în ce mai complex. De ce? Pentru că nici un educator sau părinte nu susține și nu recunoaște public că acele probleme nu au fost rezolvate exclusiv de către copii, pe baza celor explicate la școală, în clasă. Așa cum ar trebui să se întâmple. Cum ar fi firesc. Dar nu. La noi se creează în paralel o realitate falsă – aceea că dacă aceste probleme au fost declarate „rezolvate” la clasă, atunci copilul chiar e capabil să le înțeleagă și să le facă singur. Nimic mai greșit. Iar zelul părinților care subscriu zilnic la această absurditate este de nestăvilit. „Cum să nu ajutăm copilul la teme?”, „Ce părinte iresponsabil ești, lași copilul cu temele nefăcute…! Ce rușine!” „Eu, cum vin de la serviciu, las totul și ne apucăm de teme”. Fără să se gândească vreun moment că ei sunt primii care consimt tacit la îngreunarea artificială a programelor școlare. De care apoi tot ei se plâng -că sunt stufoase, că îi depășesc. Pe ei, ca adulți, ce să mai zic de elevi?! Ei rămân total pe dinafară în „logica” asta ciudată a părinților care se transformă de bunăvoie și nesiliți de nimeni în sclavii temelor pentru acasă.
„De dragul copiilor noștri…” – bunele intenții părintești care nu fac nici un bine copiilor
Rezultatele se văd din ce în ce mai evident și mai șocant – procent uriaș de analfabeți funcționali, elevi care trec ca gâsca prin apă prin școală și nu știu mai nimic, elevi scârbiți de școală încă din ciclul primar, neimplicați în ceea ce se face la școală, pentru că, oricum mama și/sau tata ne fac temele acasă, iar noi raportăm în clasă teme făcute cu succes, copii deștepți, geniali chiar, dacă e să te iei după gradul de complexitate al problemelor efectuate. Și uite-așa, ne mințim frumos, în numele grijii și al responsabilității zilnice pentru copiii noștri elevi. Raportând „la hectar” teme făcute de noi care pe viitor – al copiilor – nu înseamnă nimic. Un nimic care se întoarce asupra noastră ca un bumerang. Pentru că noi îl creăm și îl întreținem cu mare zel și chiar mândrie. „De dragul copiilor noștri…” „Doar pentru binele copilului.”
Mai e cazul să vă spun că în oricare dintre sistemele de educație menționate anterior fie nu există teme pentru acasă, fie ele sunt foarte puține și sunt rezolvate în exclusivitate de către elev? Timpul petrecut cu părinții înseamnă joacă în aer liber, sport, ieșiri la muzee, teatre, spectacole. Noi preferăm în schimb să stăm acasă „că AVEM teme”, „nu NE mai vedem capul de lecții, domne”, „ noi nu ne permitem să ieșim, să pierdem timpul, când AVEM atâtea teme?!” NOI, NE, AVEM, FACEM – adică părinții, de cele mai mule ori și copiii, care devin tot mai absenți din acest proces cognitiv, că doar mama și tata le rezolvă pe toate. Așa s-au obișnuit. Așa i-am obișnuit. Iar pentru „performanța” asta nu putem da vina pe sistemul de învățământ, că doar noi suntem cei care îl întreținem. Sună tare incomod, nu?
Foto: Unsplash