Gabriel Bebeșelea: “Nu cred în dictatura dirijorului“

Considerat unul dintre cei mai talentați dirijori români ai generației sale, Gabriel Bebeșelea s-a născut și a crescut la Sibiu într-o familie de muzicieni. Au urmat ani de studiu intens, pentru că până la vârsta de 18 ani a luat cursuri de vioară, iar în paralel și-a exersat și dezvoltat abilitățile pentru compoziție și dirijat. În prezent, Gabriel Bebeșelea este dirijorul principal al Orchestrei Filarmonice de Stat „Transilvania” din Cluj-Napoca, iar pe data de 25 octombrie va dirija Concertul Caritabil Regal la Ateneul Român.

“Primii pași spre muzică clasică au venit natural, de la sine, pentru cã m-am nãscut într-o familie în care muzica s-a studiat intens și în care sunt mulți muzicieni. Se asculta foarte multă muzicã clasicã în casa pãrintilor mei, iar una din primele mele amintiri este când luam andrelele mamei mele și imitam dirijorii pe care-i vedeam la televizor. Muzica fãcea firesc parte din viața mea, de zi cu zi, dar pot să spun cã simțeam o atracție instantanee pentru lumea sunetului”, își amintește talentatul nostru dirijor.

Mai târziu, părinții au început să-l ducă pe tânărul Gabriel, săptămână de săptămână, la concertele filarmonicii din Sibiu, un obicei pe care acesta l-a pãstrat foarte mult timp, în paralel cu studiile muzicale.

O carieră muzicală solidă, care are în spate multă muncă, dăruire și dedicare, dar, pentru că iubește atât de mult muzica, nu a simțit niciodată că a făcut sacrificii.

“Nu pot să spun că a fost ușor, dar, privind retrospectiv, nici nu pot afirma că am simțit că fac sacrificii. A fost multă muncă, au fost investiții în propriile studii, am călătorit pentru a urmări și a fi în mentorat la cei mai mari dirijori, m-am canalizat spre scopul de a înțelege mai bine ce se ascunde în spatele notelor și a înțelege lumea sunetelor în general. Dacă am renunțat la anumite lucruri în favoarea muzicii, este pentru că am considerat că muzica e mai importantă, așa că nu pot spune că acelea au fost sacrificii… iar drumul nu s-a încheiat. Mai am foarte mult de muncit și studiat, așa că sper să ajung și mai departe cu înțelegerea fenomenului numit muzică”.

În fața orchestrei, Gabriel Bebeșelea are o mare responsabilitate, fiind un lider determinat să o conducă spre succes. Aplică un stil de leadership deschis, prin care încurajează membrii orchestrei să se exprime în plan muzical.

“Nu cred în dictatura dirijorului, vremurile acelea sunt apuse. Cred în colegialitate și echipă. Nu încerc să impun punctul meu de vedere, ci încerc să-mi însușesc litera și spiritul partiturii cât mai intens posibil, iar atunci interpretarea capătă naturalețe și devine convingătoare. De fapt, cred tot mai mult că rolul meu nu este să coordonez, ci să transmit energie pe toate planurile.

Îmi plac orchestrele în care muzicienii au fantezie și reușesc să creeze momente unice prin modul în care își însușesc acea interpretare din timpul repetițiilor. Bineînțeles că trebuie să existe o direcție clară în care se îndreaptă întregul organism format din totalitatea muzicienilor de pe scenă, dar între anumite jaloane, încurajez creativitatea și fantezia, atâta timp cât partitura e respectată. Relația dirijor-orchestra, ca orice relație, se bazează pe încredere reciprocă. Dacă există acest element, atunci se realizează balanța dintre cadrul prestabilit și libertate”.

Scena muzicii clasice a evoluat foarte mult în ultimii ani în România, iar dirijorul Gabriel Bebeșelea se declară mulțumit de această evoluție, deși consideră că mai sunt multe lucruri de pus la punct.

“Mobilitatea artiștilor și Festivalul Enescu au făcut ca muzicienii de la noi să aibă acces la cele mai mari orchestre, cei mai mari artiști, profesori reputați, etc. Există însă o mare listă de „dar”-uri. În continuare Bucureștiul este singura capitală din Europa care nu deține o sala de concert demnă de orchestrele care-i trec pragul o dată la doi ani.

Ateneul Român și Sala Radio sunt săli prea mici pentru a face față cu brio acestor deziderate. Orchestrele bucureștene merită o sală nouă, la standarde internaționale. Ba mai mult, din informațiile mele, în România nu există nici măcar o singură sală construită după Revoluție. Tot ceea ce s-a realizat au fost de fapt renovări, reabilitări și transformări ale unor săli mai mult sau mai puțin potrivite pentru astfel de muzică. Filarmonicile din Cluj și Iași nu au o sală proprie. Asta ca să discutăm doar de cele mai importante trei orașe din România. Bugetele filarmonicilor și operelor rareori se compară cu cele ale vecinilor, iar invitații, români sau străini, se aduc cu sacrificii, atunci când este vorba de muzicieni de certă valoare. Producțiile operelor din țară au mult de suferit din cauza acestor sacrificii financiare. Așadar, există mult spațiu de manevră pentru îmbunătățiri. Fără cultură un popor e imposibil să existe, așa că aștept momentul în care Sănătatea, Educația și Cultura nu vor mai exista pe lista de unde sunt tăiați banii prima data.

Viața unui muzician nu este deloc lipsită de provocări, pentru că ele apar mereu, în diferite forme: fie printr-un proiect nou, fie printr-o partitură uitată de ani de zile, fie prin experiențe personale legate de muzică.

“Am avut satisfacții extraordinare în afară scenei, descoperind în diverse arhive și biblioteci lucrări pierdute sau uitate de mult timp. Derulez mai multe proiecte acum: un proiect cu muzica lui Enescu încă neinterpretată sau neglijată, altul cu muzica unor compozitori transilvăneni, din secolele XVII-XVIII. De asemenea, lucrez la transcrierea manuscrisului unei opera, pe care am descoperit-o după ce se credea că este pierdută”.

Muzicienii, ca și actorii, trăiesc intens momentele de pe scenă, oferă emoție și o primesc înapoi. Dincolo de momentele în care este total acaparat de muzică pe scenă, Gabriel Bebeșelea își amintește că au existat două situații excepționale în care s-a simțit „în alte sfere”.

“În urmă cu câțiva ani dirijam Simfonia nr.1 de Gustav Mahler la Kiev, o lucrare monumentală care trece prin absolut tot spectrul de trăiri și este de fapt o meditație asupra vieții și a clipei în față morții, dar în care finalul glorios confirmă titlul inițial al ultimei părți – „Dal inferno al paradiso”.

În spatele meu auzeam cum plâng spectatorii, iar orchestra era transpusă total. După finalul magistral al simfoniei, m-am întors și am văzut că publicul era în lacrimi și în picioare, fiind trecuți prin tot acel amalgam de stări. Îi simțeam împliniți la finalul concertului, iar în seara aceea am simțit că mi-am îndeplinit misiunea de muzician. Un alt episod a fost când înregistram cu Orchestra Radio din Berlin premiera oratoriului „Strigoii” de George Enescu. O lucrare pierdută în 1916, redescoperită în anii ‘70 de Romeo Drăghici, reconstruită de Cornel Țăranu și Sabin Pautza, oratoriul acesta este veriga lipsă din creația enesciană. Muzica e de un ezoterism inimaginabil, o putere cum rar întâlnești, învăluind atât de bine textul lui Eminescu încât echipa de producție intuia perfect despre ce e vorba în fiecare moment, fără să cunoască o boabă de română. Dar m-am bucurat și de o distribuție care a adus la viață cu multă convingere și dedicație această muzică: Alin Anca – Naratorul, Tiberius Simu – Arald, Rodica Vicã – Regina, Bogdan Baciu – Magul”.

Pe lângă evenimentele enumerate mai sus, îl putem urmări pe maestrul Bebeșelea în Festivalul George Enescu Orchestra de Stat a Rusiei, unde îl va avea ca partener de scenă pe inegalabilul Ray Chen.

La Berlin, o premieră mondială a oratoriului “Strigoii” de Enescu, cu aceeași distribuție de pe CD, cu Orchestra Simfonică din Barcelona și cu bunul lui prieten Simon Trpčeski, Orchestre Naționale de Capitol du Toulouse, Orchestra Română de Tineret, apoi în Concertul Regal, alături de Cellia Costea și Teodor Ilincăi, Musica Ricercata (un proiect de suflet cu muzică barocă), Orchestra Simfonică din Bochum, Orchestra Simfonică din Singapore.

Pe lângă muzică, dirijorul Gabriel Bebeșelea este preocupat de dezvoltarea personală și afirmă că cea mai mai putere a omului este curiozitatea.

“Fără curiozitate mi se pare dificil spre imposibil să evoluăm, iar dacă nu evoluăm, nu reușim să facem bine celor de lângă noi. Doar prin evoluție personală putem să ne corectăm propriile greșeli și astfel să-i ajutăm pe cei care ne înconjoară, pentru că indiferent de domeniu, cred că aceasta este, în definitiv, menirea noastră”.