Florin Ghioca: “Fotograf de război” versus fotograf de teatru

A publicat fotografii în majoritatea ziarelor și revistelor din țară, dar și în câteva publicații din străinătate (SUA, Grecia, Finlanda, Franța, Marea Britanie, Afghanistan).

În anul 2005, Ghioca ajungea în SUA, unde avea să devină corespondent de presă pentru diverse publicații și canale de televiziune din țară. De asemenea, Ghioca a fost ziarist acreditat la Sediul Organizației Națiunilor Unite de la New York. În 2007, la invitația ISAF (International Security Assistance Force) și NATO, participă la două misiuni în Afghanistan, unde realizează mai multe materiale, publicate în presa românească și străină. În perioada 2008-2009 a organizat o campanie unică în lume, deplasându-se cu ajutorul MApN în zonele grav afectate de război cu ajutoare pentru copiii din Afghanistan: alimente, îmbrăcăminte de iarnă și jucării. În 2010 este singurul român invitat de către National Geographic să participe la expediția „Kenya – The Great Migrations” în rezervația Masai Mara, Kenya. Și lista ar putea continua. Dar trebuie să ne oprim, pentru a-l intervieva!
Deoarece așa cum s-a obișnuit și cum…ne-a obișnuit, tot timpul are o nouă provocare. Și de câtva timp aceasta se numește Teatru.

Toată lumea a auzit de Florin Ghioca drept “fotograf de război”, în Afganistan, Palestina. Cum ai ajuns sa faci fotografie de teatru?

Din momentul în care am lăsat puțin deoparte zona de război, am decis că nu este cazul să mă opresc din fotografiat, mai ales că nu am făcut fotografie doar în zone de conflict. Fotojurnalism fac de mai mulți ani, am lucrat pentru mai multe publicații din România, dar și pentru agenții foto de afară. Iar
apropierea de fotografia de teatru s-a produs pentru că am studii de teatrologie și pentru că în lumea asta a scenei mă învârt din copilărie. Așa că am trecut din „teatrele de operațiuni” în „teatrul conflictual” de pe scenă. Pentru că printre primele spectacole fotografiate la Teatrul Național București a fost „Butoiul cu pulbere”, al lui Felix Alexa. Cu o violență tulburător de frumoasă și cu niște actori formidabili.

Cum ai început colaborarea cu TNB?

A fost o întâmplare fericită, s-au aliniat planetele într-o frumoasă zi de iulie, în urmă cu trei ani, când am făcut un fotoreportaj pe șantierul TNB, care era în stadiul final. Cei de la Adevărul (n.r. – unde este contributing editor) au fost încântați de idee și au zis să merg să fotografiez culisele. Urma, nu peste multă vreme, să vină Victor Ponta într-o „vizită de lucru”. Ulterior am avut o discuție legată de fotografia de teatru și de visul meu de a lucra în acest domeniu. Luna august mă găsea în această postură, în care fotografiam primul meu spectacol integral, până atunci făcând fotografii de scenă, dar nu ca fotograf oficial al unei instituții artistice.

Care a fost cea mai mare"provocare" profesională pe care ai avut-o? Te consideri fotograf, jurnalist, ambele? Cu ce te identifici ca și profesie cel mai bine?

Offf…. E foarte greu de zis. Cel mai greu mi-a fost să fac fotografii în condiții aproape imposibile, în Afganistan, la 60 de grade, cu 20 de kilograme de echipament pe mine, într-o zonă ostilă. La fel de greu mi-a fost și la -20 de grade, în munți, tot în Afganistan, cu zăpadă până la genunchi și cu pericole la tot pasul. Dar atunci măcar călcam pe zăpadă neatinsă și pericolul să ating un dispozitiv explozibil improvizat era mai mic.
O altă provocare a fost să îmi iau inima în dinți și să îi cer regizorului David Lynch un interviu. Asta se întâmpla în fața a peste 2.000 de americani, care veniseră la un eveniment public în orașul New Haven și unde am participat și eu. Sau provocare a fost să fac fotografii cot la cot cu niște exploratori National Geographic în rezervația Masai Mara din Kenya și să încerc să fiu cât mai bun. Însă ceea ce vreau să subliniez este că meseria asta îți oferă provocări la tot pasul, oricând și oriunde. Cred că de-asta nu ajung să mă plictisesc de ea niciodată.

Care ar fi secretul fotografiilor tale frumoase la un spectacol de teatru, unde lumina e scăzută, actorii se mișcă într-un anumit fel…

Nu știu dacă e neapărat un secret, însă e recomandabil să vezi spectacolul înainte de a-l fotografia, chiar de mai multe ori dacă se poate, să reții scenele, locurile actorilor, lumina, schimbările de decor, în așa fel încât să anticipezi ceea ce urmează să se întâmple și să îți setezi rapid aparatul. Pentru că lucrezi în modul manual, așa că ții cont de lumină tot timpul. Mai ales când e scăzută, iar actorii se mișcă. Și aici sunt multe provocări. Însă și rezultate pe măsură, când vin actorii și îți mulțumesc sau te laudă.

Într-o fotografie de spectacol, cât de greu e să… ai compoziție?

Compoziția vine de la sine, dar nu e una „fotografică”, este pur și simplu una artistică, rod al colabărării regizorului cu scenograful și cu light designerul. Eu doar imortalizez scenele respective, făcând calcule, găsind unghiuri potrivite, încadrări bune, setări corecte. E și multă tehnică în toată artisticăraia asta. Frumosul, chiar dacă se află în ochii privitorului, vine după multă muncă. Din momentul în care poți să și transmiți emoție reală prin imaginile respective poți vorbești de artă fotografică în adevăratul ei sens.

Fotograful de teatru are program?

Are și nu e neapărat unul comod. Dacă ești angajat al instituției nu vii doar la premieră și atât. Practic începi din prima zi a repetițiilor, de la prima lectură, cum se zice. Fotografiezi echipa spectacolului, adică regizorul, actorii, scenograful, secretarul literar, PR-ul, imortalizezi prima întâlnire, care este foarte importantă și este ca o tradiție a teatrului. Se și filmează această întâlnire. Apoi mai asist pe parcurs și la alte repetiții, odată cu aducerea decorului. Uneori fotografiez probe de costume, momente de coregrafie realizate în sălile de balet.
Pe de altă parte, Teatrul Național are și alte evenimente care sunt fotografiate: de la Conferințele TNB, care au loc de obicei din două în două duminici, la vernisaje ale unor expoziții foarte interesante, de pictură, sculptură, fotografie. Sunt prezent la toate acestea. Și la multe altele.

Cum decurge o zi "obișnuită" de… fotografiat la TNB?

Depinde. În perioada asta, de exemplu, am avut chiar și program fix, pentru că am făcut și fotografii angajaților teatrului, pentru legitimații. Am luat de curând niște lumini Dedolight, foarte bune pentru portrete, iar acum toți angajații teatrului vor avea niște fotografii frumoase. Dar de obicei sunt mai toată ziua în teatru, pentru că uneori e nevoie de o fotografie de arhivă, alteori de una inopinată, de la ziua unui actor sau a unui regizor, ori cu un invitat special care vizitează TNB-ul.

Ai o amintire neplăcută petrecută în cariera ta de fotograf de teatru? Dar una minunată?

Cele neplăcute se duc rapid. Am avut o experiență dureroasă când am călcat „în străchini” pe scenă și m-am lovit. Dar na, „arta cere sacrificii”. Noroc că eram la niște repetiții doar și nu a fost grav.
Experiențele minunate sunt la tot pasul, însă una foarte dragă este legată de spectacolul „No Man’s Land”, o excepțională tragi-comedie regizată de Alexander Morfov. La una dintre primele reprezentații făceam fotografii din culise, ca să prind alte unghiuri și să nu deranjez spectatorii. Urma o scenă cu mai mulți reporteri, cameramani și fotografi de război care aveau să intervieveze un general coborât din elicopter.

La un moment dat, într-un gest spontan, văzându-mă cu aparatul foto în brațe, actorii m-au luat cu ei pe scenă. Am primit și o „vestă antiglonț” de la costumiera teatrului, așa că am fost cât se poate de autentic. Și am și realizat fotografii de pe scenă! Nu mai zic că practic mi-am jucat propriul rol, de fotograf de război. Și nu mai spun câte emoții am avut în cele două minute petrecute pe scenă. Deși era un rol de figurație, la a doua intrare nu am mai apărut alături de ei, din cauza emoțiilor. Ulterior am revenit în alte reprezentații și chiar am făcut o transmisiune live de pe scenă, pentru prima dată în istoria teatrului românesc, direct pe Facebook-ul TNB!

Unde ai vrea să faci o expoziție foto?

Mi-am împlinit visul și am debutat cu o expoziție de teatru la Londra, la celebrul Sadler’s Wells, cel mai important centru al dansului din capitala engleză. S-a întâmplat anul trecut, cu imagini din spectacolul „L’Om DadA”, al lui Gigi Căciuleanu. Ce poți să-ți mai dorești? Poate ceva la Scala din Milano sau la Balshoi, ori pe Broadway sau la Tokio, pentru că la TNB deja am avut expoziție, iar la Londra, orașul meu preferat, deja am bifat un vernisaj primit foarte bine de cei prezenți.

Când e următoarea ta expoziție foto?

Aș fi vrut să fie până în finalul stagiunii, însă din păcate nu se mai poate. Este o expoziție complexă, cu peste 70 de imagini, care va avea parte și de realitate augmentată, proiecții video și mai multe surprize pe care le pregătim minuțios, subsemnatul și Adrian Posteucă, un prieten care mă ajută să depășesc granițele fotografiei. Pentru că TNB ține pasul cu tehnologia și cu vremurile și vrem să prezentăm publicului ceva inedit, unic în România. Așa că cel mai probabil în septembrie-octombrie o să vă surprindem cu un vernisaj pe cele două etaje ale foaierului Sălii Mari. Nu zic mai multe, veți vedea la momentul potrivit.

Cum vezi profesia de fotograf de teatru în următorii 5-10 ani?

La cum văd lucrurile în momentul de față, tot mai mulți regizori importanți vor lucra în TNB, așa că pentru mine va fi onorant să le pot fi alături în montările lor. Deja sunt la a doua colaborare cu georgianul David Doiashvili, regizorul minunatului spectacol „Regele Lear”, de la Sala Mare. El s-a întors în România și din toamnă va avea o nouă premieră. Pregătesc și o expoziție cu #kinglear și sper și într-un album foto. Este un spectacol extrem de vizual și de ofertant, a fost o plăcere și o provocare să-l fotografiez. Pentru el m-am cocoțat inclusiv la 40 m deasupra scenei!

Cât despre meseria asta, nu cred că se vor schimba multe, însă aș vrea să încep să inovez. Vreau să fac fotografie 3D de teatru, să fac „remote photo”, cu mici camere foto montate pe scenă și declanșate prin telecomandă, vreau să particip activ într-un spectacol-happening, în care să fotografiem și să proiectăm în timp real imagini. Nu în ultimul rând, vreau să provocăm publicul prin imagine. Cum? Vom vedea!

Ce te vezi fotografiind peste aceiași ani?

Sper că nu vor fi conflicte militare în țară sau în apropiere, cât să necesite și prezența mea. Oricum, mi-am promis că atunci când voi avea un copil mă voi opri definitiv din cariera de fotograf de conflict. Teatrul este mult mai ofertant și nu mă plictisesc niciodată. Deci cel mai probabil tot teatru. Mi-ar plăcea să pot să fac asta și în teatre din Anglia sau Statele Unite, ori Franța sau țări din Asia.

Ce fotografiezi acum?

Acum am tras niște imagini la primele repetiții ale spectacolului „Regele moare”, în regia tinerilor Andrei și Andreeea Grosu, am terminat de fotografiat „Umbre”, un spectacol minunat, cu un cuplu de actori minunați, adică Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț extraordinari (ca de obicei) și mă apuc de lucru pentru o carte de fotografie, cu imagini ale Bucureștiului. Mai am de lucru fotografii la „Război”, un spectacol al Lorenei Zăbrăuțanu, tulburător și provocator deopotrivă, un proiect 9G la TNB, cu noua generație la lucru. Cum ziceam, nu mă plictisesc. Chiar deloc.

Autodefinește-te…

Sunt un amestec ciudat de aventurier care nu caută aventura cu orice preț, fotograf autodidact și jurnalist cultural, viitor regizor de documentare, aflat în fața primului scenariu de lungmetraj, la primele pagini. Aș merge prin toată lumea dacă aș putea trăi din fotografiile respective. În rest, încerc să las ceva în urmă, ceva frumos, cât să își amintească oamenii de mine zâmbind.