Evadarea din sistem
Nu sunt un mare admirator al stilului actoricesc al lui Tom Cruise, dar îmi place prea mult interpretarea cinematografică a nuvelei SF din 1956 a lui Philip K. Dick, The Minority Report, pentru a nu mă uita oricând am ocazia la acel film. Steven Spielberg s-a îndepărtat serios de la esenţa nuvelei lui Philip K. Dick care a inspirat filmul, dar atmosfera distopică din opera literară originară este încă acolo. Beneficiind desigur în 2002 de cunoaşterea unor aspecte ale societăţii umane pe care Dick nu avea cum să le prezică despre anul 2054 când se petrece acţiunea, Spielberg introduce printre alte scene una în care personajul principal, jucat de Cruise, trece printr-un magazin GAP. De cum intră, toţii senzorii din magazin sunt alertaţi şi îi scanează retina direcţionând mesaje publicitare personalizate către fostul căpitan al Direcţiei Precrime din poliţia capitalei americane. În ciuda caracterului distopic al întregii poveşti, numai această scenă mi-a dat fiori când am văzut filmul prima dată. Şi continuă să îmi dea fiori indiferent de câte ori îl revăd. Interesant este şi faptul că un moment asemănător apare şi în episodul şase din primul sezon al comediei animate Futurama, produsă de Matt Groening şi transmisă la televiziune pentru prima dată în aprilie 1999. Prezentată ca o absurditate a viitorului menită a ne face să râdem, personajului principal i se proiectează reclame la chiloţi bărbăteşti în… vise.
Şi dacă reclamele din visele lui Philip J. Fry din serialul lui Groening m-au făcut să râd, cele direcţionate la John Anderton numai vreo doi, trei ani mai târziu la apariţia filmului Minority Report mi-au părut brusc o realitate nu tocmai îndepărtată. După numai alţi doi ani, o nouă metodă de socializare online apărea în Cambridge, Massachusetts, născută din imaginaţia câtorva studenţi de la Harvard. Se numea TheFacebook. În 2007, preluată acum de un singur proprietar, Mark Zuckerberg, şi redenumită Facebook, platforma lansa programul Facebook Ads, campanii de publicitate direcţionate către anumite categorii de utilizatori ai platformei. Restul este… istorie, iar astăzi nu există platformă de social media care să nu se lupte vehement pentru a atrage milioane de utilizatori pentru a putea să le vândă informaţiile personale companiilor. Nu suntem încă nici în era marketingului prin scanarea retinei şi nici în cea a marketingului plantat în vise, dar nu suntem tocmai departe cel puţin de prima.
Ceea ce ne face vulnerabili însă este faptul că suntem deja extrem de dependenţi de echipamentele electronice prin intermediul cărora ne oferim benevol nu numai informaţiile, ci şi preferinţele, dorinţele, aspiraţiile personale pentru a fi prelucrate de programe de inteligenţă artificială şi vândute mai apoi în scopuri comerciale. Ba mai mult, acelaşi programe ne re-interpretează şi pe noi înşine. Suntem acum inexorabil legaţi de laptopuri, tablete, telefoane mobile pe care am instalat aplicaţii care ne numără paşii, ne măsoară tensiunea sângelui şi pulsul, şi ne indica locaţia în orice moment pe orice secţiune a mapamondului. Mai mult, suntem filmaţi de reţele enorme de televiziune internă accesate de organizaţii guvernamentale, private sau individuale, suntem plătiţi şi cumpărăm aproape totul exclusiv cu bani virtuali, interacţionăm cu chatbots la telefon sau când sunăm la serviciile cu clienţii. Suntem irevocabil conectaţi la o maşinărie monstruoasă pe care nu ştim prea bine cine o controlează şi în care noi înşine am devenit o parte minusculă dar esenţială, un algoritm predeterminat. AI ne indică ce să mâncăm, ce culori de pantaloni ne plac, cum să ajungem de acasă la magazin sau la bibliotecă, unde să ne ţinem banii şi unde să ne petrecem vacanţele. Iar acest sistem în care suntem secvenţe de unu şi zero are atâtea informaţii despre noi încât se poate transforma în orice moment din unealtă prietenoasă în duşman maliţios.
E greu de crezut că mai există vreo cale de ieşire din acest mecanism în care am intrat mai de bună voie, mai pentru că nu aveam încotro (pentru că, în fond, atunci când toate operaţiunile bancare, de exemplu, se fac online, un singur consumator care nu vrea să intre în joc nu mai poate să schimbe un întreg sistem). Singura soluţie care ne-ar mai putea salva este o transformare radicală a sistemului în sine. Or, singura raison d’être a unui sistem este propria perpetuare şi expansiunea până la limitele posibile.
Această integrare completă în sistem ne face extrem de vulnerabili. Dependenţi fiind de internet şi de instrumentele prin care îl accesăm, întregul eşafodaj pe care ne construim viaţa de zi cu zi poate fi extrem de uşor controlat. Americanii au avut experienţa în 2017 a unui preşedinte care se dorea dictator absolut şi care a ordonat companiilor de telefonie mobilă să îi dea acces direct la toate telefoanele din ţară pentru a testa un sistem naţional de mesaje „de urgenţă”. Un alt exemplu este ceea ce se numeşte „credit history”, un sistem care înregistrează automat toate acţiunile financiare şi bancare considerate a fi detrimentale şi folosit pentru a limita accesul la împrumuturi şi linii de credit limitând astfel posibilitatea de ascensiune socială şi economică a acelor indivizi pe care sistemul îi marchează drept rău-plătitori. Chinezii se lovesc şi ei de această constantă perfectare a sistemelor de supraveghere şi control în fiecare zi, iar sistemul de credit social instaurat de autorităţile comuniste în 2014 are acum puterea de a le limita inclusiv accesul la un paşaport. Tot în China se perfectează în ultimii ani un sistem de supraveghere prin care membri ai minorităţii uigure sunt recunoscuţi de camerele stradale CCTV după caracteristici faciale considerate a fi specifice etniei (până la urmă, un procedeu foarte similar cu antropometria folosită de Germania nazistă pentru a-i distinge pe membrii aşa-numitei rase ariene de rasele considerate inferioare).
Posibilitatea ca acest sistem la care suntem cu toţii mai mult sau mai puţin conectaţi să fie întrerupt, disrupted, devine pe zi ce trece tot mai îndepărtată. Şi cu cât mai mult întârzie această oprire a sistemului cu atât mai catastrofice îi vor fi efectele. Iar pentru a produce orice fel de ruptură în acest sistem etanş va fi nevoie fie de o catastrofă cu impact apocaliptic, de extincţie în masă, fie de intervenţia unui control politic, autoritar. Ce se va întâmpla însă dacă căderea sistemului într-una dintre cele două situaţii ipotetice de mai sus va veni prea târziu pentru a mai fi în stare să ne salvăm? Dacă nu vom mai şti cum să folosim alte unelte, alte instrumente de care ne-am folosit vreme de milenii pentru a evolua? Îmi amintesc de un alt serial de televiziune, de data aceasta din 2012, creat de Eric Kripke şi produs de prolificul J. J. Abrams: Revolution, anulat după numai două sezoane. Acţiunea are loc în 2027, la 15 ani de la căderea completă a întregului sistem de electricitate din întreaga lume. Serialul în sine nu a fost neapărat impresionant, dar ceea ce m-a surprins a fost faptul că producătorii şi-au imaginat că, în absenţa electricităţii, personajele se vor întoarce la un illo tempore de la începuturile agriculturii. Ideea că omenirea ar putea reveni cel puţin în secolul al 19-lea, înainte de intrarea electricităţii în viaţa cotidiană și învăța din cărți este complet absentă din premiza serialului. Nu ştiu de ce a fost scris aşa scenariul acelui serial, dar şi eu mă tem că până să se producă ceva catastrofal cu acest sistem în care ne scufudăm din ce în ce mai adânc şi care să ne scoată cu forţa din mrejele lui, vom uita lucruri elementare din propria noastră istorie ca specie. Cum ar fi faptul că de la democratizarea tiparului în secolul 15 şi până târziu în secolul 20 ne-am bazat exclusiv pe cărţi pentru a învăţa şi a transmite informaţii şi cunoaştere.
Aşadar, nu suntem încă la scanarea retinei folosită în scopuri comerciale. Şi, slava Domnului, suntem încă, sper eu, departe de a ni se transmite reclame la chiloţi în vise (ce coşmar!). Dar, nu părem a fi nici foarte departe. Iar la ritmul în care ne lăsăm din ce în ce mai mult controlaţi de acest sistem pentru care nu suntem decât şiruri de numere, cu atât mai greu ne va fi să ne rupem de el şi să reînvăţăm cum să fim oameni.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 272
Pentru abonare, click aici
