Teodor Baconschi. Averea unei bune nații
Teodor Baconschi, despre repere și valori morale, ținte ambițioase și schimbări de filosofii și mentalități
Trecem printr-un moment de cumpănă, o criză care, parcă mai mult ca niciodată, a scos în evidență toate valorile, dar și tarele acestei societăți. Niciodată polarizarea României nu a fost atât de evidentă. Avem, pe de o parte, o Românie conștientă, empatică, înțeleaptă, care respectă regulile, capabilă de sacrificii și compromisuri personale pentru binele comunității. Avem, de cealaltă parte, o Românie a iresponsabililor, a sfidătorilor, a falșilor patrioți și a consumatorilor de fake news ori teorii ale conspirațiilor.
Proști și deștepți, săraci și bogați, țărani și orășeni, susținători și disidenți, vremea și vremurile ne-au tot polarizat de-a lungul istoriei, în încercarea de a stabili un raport de forțe bine-rău. Pandemia a înlăturat însă toate tipologiile convenționale.
Pe de o parte, responsabilitatea socială a atins cote nemaiîntâlnite până acum. Am văzut (și încă vedem) voluntari și donatori din toate categoriile de vârstă, medii de lucru, grupuri profesionale, de la studenți și corporatiști la pensionari și șomeri, de la firme mici la companii internaționale. Pe de alta, purtatul măștii, de exemplu, a fost (și încă este) ”opțional”, și în piețele de cartier, și în Parlament, iar petrecerile au dat ”lumină și culoare” și comunităților defavorizate, și zonelor ce sfidează prin lux.
Așadar, cine și ce face diferența între aceste comportamente diametral opuse? EDUCAȚIA! Și nu acea parte din ea ce se referă la școlile înalte absolvite, ci, pur și simplu, acea parte primordială, acel bagaj minim de conduite, valori, principii și reguli de disciplină cu care pornești în viață după cei 7 ani de acasă.
”Buna educație nu este nici o pradă, nici un premiu, ci un spor inteligent adus propriei umanități, într-o lume complicată și nelipsită de riscuri. Odată obținută, ea îi pregătește pe urmașii noștri pentru o viață autentică, de care se vor putea bucura pe deplin, mai ales în momentele de cumpănă, când trebuie să aleagă o schimbare de parcurs” – scrie Teodor Baconschi în cartea sa, Averea bunei educații, apreciată de critici drept cartea fenomen a anului 2019.
Pornind de la principiul că, deși educația începe acasă, se desăvârșește în școală și societate, am încercat, împreună cu autorul acestui volum, totodată diplomat, om politic, eseist, un intelectual rasat și elitist, să ducem subiectul averii bunei educații dincolo de familie. Să-l așezăm în comunitatea lărgită și să înțelegem ce ar trebui să facă, de fapt, fiecare dintre noi – individ, grup socio-profesional, opinie publică, mediu de business, factor politic sau administrativ – acum, sub povara Covid, dar și după, astfel încât polul dominant al societății să fie cel al României EDUCATE.
”E un veritabil ghinion să fii la guvernare într-o perioadă atât de complicată!”
”Covid-19 a bulversat, în premieră, toată planeta. Ne-am confruntat, alternativ, cu limitele și contradicțiile științei (medicale), cu alarmismul sau, dimpotrivă, cu laxismul diferitelor autorități (din toate statele), așa cum n-am scăpat de năvala știrilor false, în ambalaj conspiraționist. Costul economic, social și psihologic al acestei prime pandemii din era social media nu a fost calculat cu precizie, dar știm că virusul e aici (nu are unde să plece), știm că vom plăti scump contracția vieții sociale globale – cu sectoare avariate poate ireversibil”, a deschis seria explicațiilor Teodor Baconschi, cu scopul de a ne oferi o radiografie cât mai completă a acestor vremuri tulburi pe care le traversăm.
Știm, de asemenea, a continuat el, că intrăm într-o perioadă în care frica de noi valuri pandemice (sau de pandemii noi) ne va face mai retractili, mai precauți, mai însingurați. Dumneavoastră descrieți un tablou alb-negru: aici, România urbană, educată și responsabilă; peste drum, România suburbană, precară intelectual și vesel-iresponsabilă. Cred că ambele categorii se întrepătrund și că tabelul reacțiilor la lockdown conține contradicții, inconsecvențe și puseuri iraționale de ambele părți. Există fanatici în toate taberele: oameni care au contractat o psihoză agorafobă, cu note mizantropice, dar și oameni care practică ”negaționismul” cel mai nesăbuit. Asistăm, în plus, la relativa delegitimare a Statului Providență, cu care ne-a obișnuit atât etatismul totalitar (comunist), cât și importul recent de modele politice occidentale: iată că ”autoritățile” nu ”rezolvă” orice, indiferent de situație… De aici și marile dezamăgiri față de instituțiile chemate să gestioneze criza sanitară. E sigur că aceste deziluzii vor fi instrumentalizate electoral și populist. Și trebuie să recunoaștem că, dincolo de criticile punctuale, justificate, e un veritabil ”ghinion” să fii la guvernare într-o perioadă atât de complicată!
”Trăgând linie, se cuvine să practicăm precauția (evitarea aglomerațiilor, purtarea măștii protective, măsurile curente de igienă și dezinfecție), să așteptăm validarea primelor vaccinuri, să mizăm pe acele tratamente care și-au dovedit eficiența. Cum vom reinventa traiul laolaltă, viața comunitară, e o provocare de fiecare zi. Nu ne putem lipsi de conlucrarea și interacțiunea cu (toți) ceilalți, așa cum nu-l putem demoniza pe vecin, sau pe trecătorul anonim, mai ales dacă punem preț pe sănătatea noastră mentală, serios amenințată în acest an de pomină…”, a recomandat, cu diplomație, scriitorul. Mai ales că nu știm, încă, în ce măsură vom recupera vechea definiție a normalității, duce el mai departe ideea. Multe efecte ale crizei Covid – extinderea tele-muncii, a tele-școlii și a comerțului electronic (deci a curieratului) – sunt cele mai vizibile variații condiționate de panica sanitară, însă vor deveni ele noile norme (în sectoarele profesionale care permit această mutație)?, lărgește cercul necunoscutelor al căror răspuns posibil îl vom afla abia anul viitor, când vom evalua dinamica în funcție de datele statistice. Cert este însă că, întregește imaginea, New-Yorkul a început să se depopuleze… Midtown Manhattan – centrul financiar al lumii – e plin de clădiri goale. Google și alți giganți tehnologici au anunțat că personalul lor va lucra de acasă cel puțin până în iulie 2021. Sunt experimente socioprofesionale și economice la scară mare, în timp real, cu urmări care vor transforma cultura managerială și vor antrena efecte telescopice (de pildă pe piața imobiliară destinată serviciilor). Dar, după cum spune un proverb francez, ”orice nenorocire e bună la ceva”: ”E posibil ca această criză să accelereze în direcția bună o sumă de procese care se aflau în stadiu incipient, sau chiar latent. N-am verificat în detaliu, dar am rămas cu impresia că digitalizarea relației cetățean-instituții publice a făcut progrese nesperate, chiar și la noi”.
”E grotesc să parchezi un Lamborghini lângă un grătar cu mici”
Educația se construiește pe trei piloni principali: școala, familia și biserica. Acum am văzut clar: toți trei sunt șubrezi. Cum îi putem consolida? E corect să lăsăm povara bunei educații doar pe umerii școlii?, l-am întrebat, aducând în atenție subiectul principal al acestei ediții, educația, în înțelesul ei atotcuprinzător, dar și prăpastia care s-a deschis între școală și societate, cu mult înainte de episodul Covid.
”Bulversarea valorilor, tipică luptei de clasă din comunism, a continuat în democrație, când numerele mari s-au impus la vot. Universitatea s-a <privatizat> în variante obscure, oferind un ascensor social rapid unor categorii dornice de parvenire, dar nu și de efort sau competiție onestă. Fantasmele lucrative ale parvenirii au decuplat filierele academice de piața muncii. Invazia culturii pop și demonizarea ideii de elită (dinspre pseudo-elita formată pe ruinele vechiului PCR și a brațului său înarmat, Securitatea) au desăvârșit triumful unui diletantism pompos și al tradiționalelor <forme fără fond>. Când acestor factori de remodelare social-istorică li s-au adăugat falangele juvenile ale neo-marxismului cultural, obsedat de egalitarism și anti-discriminare, orice grilă de selecție a devenit <bulevard>, stimulând suplimentar improvizația academică (adică înlocuirea studiilor prin ideologie). Dar toate acestea sunt inevitabile, adică firești”, a opinat Baconschi.
De fapt, veneam de foarte jos, a continuat el. Eram decuplați de la viața intelectuală a Occidentului. Avem și azi cea mai mică populație universitară din UE și doar o universitate în topul 1000 global… Familia n-a mai transmis mare lucru, căci părinții s-au dedicat (mai ales la oraș) propriilor cariere, lăsând copiii pe mâna statului și a tabletei… Iar Biserica – matrice de cultură națională și universală – a fost parțial depășită de suflul (la fel de normal) al secularizării. Ea continuă să educe, însă periferic. Are nevoie de o regândire a pastorației și dialogului social, cu toate categoriile, de la agnostici și atei, trecând prin comunitatea LGBTQ și mediile corporatiste, care vorbesc romgleză, în blocurile cu birouri din Pipera… ”Aș spune, deci, că toate instanțele pedagogice pomenite de dvs. necesită o reconfigurare inteligentă, flexibilă și creativă (ca să folosesc termenii-fetiș ai noii limbi de lemn)”, a concluzionat Baconschi, deținător, printre multe alte performanțe academice, și al unui doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor, obținut cu calificativul „magna cum laude”.
Și totuși, istoria, literatura (cultă sau populară) ne-a arătat că noi, ca nație, am conștientizat dintotdeauna importanța învățării, drept cea mai sigură cale de a scăpa din captivitatea sărăciei ori umilinței. Dacă ancestral gândim așa, cum de am acceptat această prăbușire a întregului eșafod educațional?
Pentru că acel eșafodaj ”ancestral” nu mai e relevant, susține Baconschi. Și asta deoarece am intrat într-o competiție globală, care începe cu statele-membre UE… Internaționalizarea candidaturilor profesionale, mobilitatea academică, suveranitatea marilor fonduri de investiții, dinamica globală a capitalurilor și impactul noilor tehnologii nu ne mai lasă să dormităm în auto-încântare parohială. Dacă vrem să fim competitivi, trebuie să pornim de la asimilarea acestui peisaj mondial, de care nu poți scăpa prin politica struțului, consideră el, mergând mai departe, până la a încuraja și o dezbatere publică menită să definească ”succesul”, deci valorile care pot face consens. Printre întrebările cruciale propuse: ”Sunt banii singurul scop al vieții? Averea materială poate suplini lipsa competențelor intelectuale? Când e o viață ”reușită”? Ce pârghii se combină în procesul de maximizare a potențialului individual? Ne-ar plăcea să trăim cu stomacul și cămara pline, dar cu capul vraiște, lipsit de repere culturale și valori morale liber decantate? Poți trăi cumsecade într-o societate dominată de ignoranți, hoți, șmecheri și mitocani? Nu e grotesc să parchezi un Lamborghini lângă un grătar cu mici, să afișezi un Audemars Piguet lângă o diplomă de bac luată la 47 de ani, să clonezi Trianon-ul pe malul Snagovului, când n-ai deprins încă reflexul dușului cotidian?”.
Categoric, sunt întrebări la care cred că ar trebui să reflectăm, pentru că, din răspunsurile lor am putea găsi multe rezolvări ale unor situații care generează instabilitate și disconfort, dar și neliniști legate de prezent și viitor. Și tot de aici, cred că am putea începe și depolarizarea de care vorbeam mai sus.
”Trăim într-o societate exasperată de propriile întârzieri”
Criza economică, criza sanitară, permanenta criză prin care trece sistemul de învățământ de ani buni încoace, dar și exodul de neoprit al tinerilor, fie calificați, fie înalt educați, totul amplificat de desele crize politice, a adus deseori în dezbaterea publică un subiect destul de controversat: pierderile generaționale.
Nu știu cum putem cuantifica (sociologic) aceste ”pierderi generaționale”, își exprimă îndoiala Baconschi, mai ales că, din punctul lui de vedere: ”Nimic nu se pierde. Unii pleacă, alții revin. Se nasc noi generații, cele mature se adaptează tot mai vioi la lumea în care trăim. Exigențele față de politic au crescut (de unde și divorțul tot mai vizibil dintre electorat și o clasă politică anchilozată). Lumea românească nu mai cumpără gogoși, lozinci și promisiuni nerealizate. Vrea rezultate, știe ce vrea, pretinde și acuză, luptă și denunță, se asociază și câștigă (nu doar în tribunale)”. De fapt, mărturisește el, trăim într-o societate exasperată de propriile întârzieri. Toți participăm la o schimbare care nu mai dirijată politic (în sens partinic-electoral), ci din adâncul inimii fiecăruia. E mult patos în ce trăim, a accentuat ideea, declarându-se totuși optimist, pentru că ”avem de răzbunat secole de obscurantism și servitute: dacă nu o facem în viitorul previzibil, cât e pace, nu mai prindem altă oportunitate”.
Și dacă reorganizarea societății ar începe acum, mai ales că e și un moment favorabil, urmează alegeri locale și apoi parlamentare, în cât timp am putea resimți schimbarea?, am vrut să aflu.
”Schimbarea e poliedrică și zilnică, prin acumulări invizibile, care fac masă critică. Vom mai avea nevoie de alți 20-30 de ani pentru a atinge media europeană (care e cosmic distanțată de majoritatea statelor lumii). Avem nevoie de Euro, de intrarea în Schengen, de primirea în OCDE, de dublarea PIB-ului actual – obiective fezabile, dacă le și asumă cineva, la nivel statal. Sper ca următorul ciclu politic, după alegerile generale, să fie determinant”, a făcut o listă priorităților, fostul ministru al Afacerilor Externe.
Apoi, a mai sugerat el, nu trebuie să investim totul în sectoare fragile sau cu aport mic în PIB (turism, agricultură). E nevoie și de reindustrializarea României. De dotarea adecvată a armatei și controlul civil asupra structurilor de forță. De două universități în top 500. De cercetare și cultură înaltă. De o diplomație non-clientelară și elevată. De mai multe produse made in Romania, cu valoare adăugată mare. Și de toate eforturile pentru ca ruptura culturală dintre generații, ca și fractura sat-oraș să nu degenereze. De o democrație participativă, mai puțin bazată pe partide, și capabilă să implice fiecare cetățean. ”Dacă nu ne vom fixa ținte ambițioase, vom bălti într-un destin de mâna a doua, la marginea unor spații geopolitice care ne exclud”, a fost categoric.
Schimbarea va veni și de jos în sus
E în puterea noastră însă să evităm o situație ca aceasta, a continuat el la fel de ferm. Avem multe resurse nefolosite. Fuga creierelor continuă, dar poate fi cumva moderată, prin politici meritocratice (ne mai trebuie, desigur, un guvern care să nu urască intelectualii)… ”De fapt, evoluăm destul de rapid, în pofida sistemului învechit. Informația circulă imens, se mai întorc pe aici și oameni cu studii solide, există nișe de jurnalism profesionist, de mecenat și activism cultural deștept, avem și voci competente la catedre, online-ul și social media oferă nu doar borhot, ci și dezbateri <de bulă>, ceva mai civilizate… Cartea mea de anul trecut, Averea bunei educații (Editura Univers) s-a vândut în 13.000 de exemplare și continuă să-i interpeleze pe părinții din clasa de mijloc. Se citește mai mult, asta e clar! Pe scurt, n-aș dori să facem din educație încă o obsesie steril-mioritică, bază a unui discurs defetist de auto-ponegrire… Societatea românească e mult mai sofisticată azi, față de cum era acum trei decenii. Și va continua să se rafineze, mai presus de aspectul ei contradictoriu și polarizat. Mantra <modernizării> (când noi suntem în plină post-modernitate) sună bovaric, însă treptat apar, cam haotic, și soluțiile (fie ele de ordin mimetic sau inventiv-autohton)”, a punctat, atenționând că sistemul poate deveni funcțional, dacă adoptăm o altă filozofie a educației: ”Nu de terminologii pedante avem nevoie, ci de idei clare despre scopul educației: acela de a produce cultură performantă și cetățeni decenți. Profesorul trebuie să devină un ghid spre conștiința critică a unor indivizi solidari, în numele binelui comun, nu un transmițător de <cunoștințe> reproduse mecanic. Un partener, un mentor, un prieten adult, care te învață cum să înveți toată viața. Trebuie de asemenea să reabilităm convingerea colectivă că nu există muncă inutilă sau rușinoasă, că ne vom schimba mereu meseria, că idolatrizarea studiilor superioare e o prejudecată provincială, de care trebuie să scăpăm. I-am văzut pe muncitorii care lucrează în ultimul an pe șantierele din cartierul meu: vin în Opel sau Audi second hand, au smartphone, poartă bărbi, sunt tatuați <meseriaș>, folosesc scule de ultimă oră, câștigă cât un profesor universitar… Schimbarea va veni și de jos în sus, nu doar prin directive ministeriale prolixe, care să le dea dureri de cap, la vot, parlamentarilor cu dificultăți de lectură”.
Photo by Debby Hudson on Unsplash
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 267
Pentru abonare, click aici
