Mitul educației PERFECTE
Era o vreme când încercam să răspund pe rând tuturor postărilor din social media în care sistemul de educaţie primară şi secundară din Japonia era lăudat fără rezerve. Cum am trăit în Japonia aproape nouă ani şi mi-am şi dat copiii la şcoală acolo, mă opun acelei viziuni idealizate a educaţiei din acea ţară. E adevărat că majoritatea lăudătorilor se entuziasma de cât de frumos erau copiii puşi să facă curăţenie în clase după ore (ceea ce mie unul nu-mi amintea decât de voluntariatul forţat la care eram supuşi noi ca elevi în România anilor 80) sau de cât de bine echilibrat este prânzul pe care îl primesc copiii la şcoală (şi aici recunosc că Japonia nu se poate compara decât poate cu unele dintre ţările nord-europene). Ştiam însă bine că elevii absolvenţi ai sistemului de învăţământ primar japonez plecau la liceu (şi mai apoi la facultate) fără nici cea mai mică idee despre cum să fie independenţi, creativi, inovativi, precum şi fără o solidă înţelegere a lumii globale în care trăim.
Trăim într-o lume astăzi în care, pentru prima dată în istorie, nu ştim de ce fel de pregătire au nevoie elevii şi studenţii care sunt acum în şcoală. Elevii japonezi, de exemplu, nu sunt pregătiţi decât să devină cetăţeni exemplari ai propriei lor societăţi, unde unicitatea, inteligenţa creativă şi leadership-ul sunt descurajate. Şi nu vorbesc aici de unicitatea cu orice preţ cultivată de sistemul de educaţie american şi în care se petrece fenomenul invers al promovării de non-valori pentru a nu rănisentimentele niciunui elev, ci de necesara recunoaştere şi încurajare a talentului fără de care progresul societal este de neconceput.
Nu vreau să fiu înţeles greşit: nu mă las influenţat în această părere de discursul acela vetust şi generalizant conform căruia în societatea japoneză colectivul şi nu individul primează, pentru că experienţa mi-a demonstrat că ideea de mentalitate colectivă nu este mai mult decât o himeră şi în Japonia. Când vine vorba de interese personale, japonezii pot fi la fel de egoişti, de dezinteresaţi de bunul comun şi de self-absorbed ca orice alt membru al unei societăţi în care individualismul este încurajat şi celebrat.
Din punctul meu de vedere, şcoala primară şi secundară din Japonia este ancorată în şi tributară unei gândiri de secol al 19-lea, atunci când consolidarea statului modern naţional cerea pregătirea de cetăţeni loiali şi docili care să devină consumatori ne-critici de mituri naţionale. Scopul învăţământului obligatoriu—în Japonia, ca şi aiurea în lume—nu este pregătirea unor indivizi educaţi cu spirit critic care să chestioneze constant structurile inventate ale noului stat modern, ci a unora gata să creadă fără discernământ că trăiau în cea mai bună societate umană posibilă. Acel scop nu a fost neapărat depăşit astăzi.
Majoritatea elevilor japonezi care continuă să studieze la liceu (unde se încadrează perfect în aceleaşi limite epistemologice) nu sunt în niciun fel puşi în situaţia de a gândi critic, creativ sau global. Generaţii întregi de elevi japonezi sunt incapabile de a-şi asuma responsabilitatea pentru propriile acţiuni, de a lua iniţiativa, de a vorbi limbi străine sau de a produce ceva creativ. Îmi dau seama că ceea ce spun pare absurd şi că văzută din afară societatea japonezăpare a fi una a inovaţiei, a invenţiilor constante şi abundente şi a tehnologiei de vârf. Adevărul este însă că ceea ce se vede din afară este, de fapt, rezultatul muncii unor grupuri extrem de restrânse, a unor elite în marea lor majoritate pregătite nu de sistemul de învăţământ, ci de megacorporaţiile japoneze care imediat ce angajează absolvenţi de facultate sau de liceu îi antrenează la locul de muncă.
Mai multă dorinţă de reformă, de trecere de la o gândire structurată în jurul conceptului de creare de cetăţeni docili pentru statul naţional modern, se găseşte în sistemul de învăţământ primar şi secundar din Statele Unite. Controlat şi finanţat nu la nivel federal, ci statal, găsim şi aici anacronisme, formule patriotarde şi de îndoctrinare—recitarea obligatorie în fiecare dimineaţă a faimoasei „Pledge of Allegiance” fiind numai un exemplu—atât naţională, cât şi religioasă (sunt bineștiute cazurile statelor în care e interzisă predarea conceptului de evoluţie pentru că nu este acceptat de doctrina creştină).
Cu toate acestea, Statele Unite ale Americii, spre deosebire de Japonia, au încercat să menţină cel puţin deocamdată un standard de educaţie de nivel global, mânate, mai mult sau mai puţin, de teama de a fi întrecute de rivalii din arena globală. Şidacă până în anii 90, marele rival era Uniunea Sovietică, în ultimele trei decenii acesta a devenit China şi sistemul ei de educaţie confucianistă perceput ca un model de succes şi emulat în parte şi în şcolile americane. Discuţia aici este ceva mai lungă şi mai complicată. E de ajuns poate să spunem că rezultatele încercărilor de adoptare a unui sistem de învăţământ confucianist în America nu sunt cele scontate. Aşa se face că asistăm astăzi şi în America la o confuzie a valorilor, în care dorinţa de a-i învăţa pe copii spirit şi gândire critice se ciocneşte de cea impusă de guvernele statale de a măsura constant progresul înregistrat, prin modelul testelor cuantificate.
Pentru a obţine rezultate bune—finanţarea şcolilor de stat fiind dependentă de ele—învăţătorii şi profesorii predau la clasă numai ce se dă la teste şi se ocupă disproporţionat de elevii despre care ştiu că vor da rezultate slabe. În felul acesta, elevii talentaţi şi cu potenţial sunt lăsaţi de izbelişte, iar dacă nu au mijloacele financiare să intre la o şcoală particulară, magnet (pentru copiii cu talente speciale) sau charter (şcoli finanţate public, dar care operează în afara districtelor şcolare şi care pot accepta sau respinge elevii după propriile reguli interne), potenţialul talent li se diminuează treptat.
Sistemul de educaţie american nu se salvează pe sine decât la nivel terţiar, la universitate, deşi şi acolo sunt discrepanţe enorme între nivelul de educaţie oferit de cele peste 5.000 de universităţi din ţară, iar numai unul în trei americani urmează o facultate. Ceea ce a menţinut Statele Unite până acum la vârful competiţiei mondiale din punctul de vedere al cercetării şi progresului în tehnologie se bazează aproape exclusiv pe o elită care îşi continuă studiile la nivel masteral şi doctoral (puţin peste 9% dintre americani au un masterat şi cam 2% deţin un titlu doctoral) şi se implică activ în cercetare.
În concluzie, o privire sumară a sistemelor de învăţământ primar şi secundar din Japonia şi Statele Unite nu oferă în niciun fel sentimentul că deţin bazele pedagogice şi curiculare necesare pregătirii unor elite mondiale. Ba dimpotrivă, sunt sisteme încă puternic ancorate în secolul al 19-lea, greoaie, osificate şi ierarhice, care nu şi-au găsit pârghiile necesare unei modernizări solide. Sigur că se pot face comparaţii din varii perspective cu ceea ce oferă sistemul de învăţământ primar şi secundar din România şi cu tarele lui, dar, păstrând proporţiile, ele nu sunt foarte diferite de cele din Japonia și Statele Unite.
Articol preluat din numărul 264, februarie 2020, al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
