La plimbare și învățare cu EduBuzz – autobuzul viselor

În anii petrecuți la clasă ca învățător Teach, cea mai mare provocare a fost pentru Adrian Secal să rezolve problemele de învățare ale copiilor. Scrisul, cititul, matematică. Când și-a dat seama că nu-i poate aduce la nivelul la care ar fi trebuit, s-a gândit că poate aportul lui poate fi mai spornic din afara școlii, acum din postura de alumn al programului. Așa că a rămas în satul în care a fost învățător, Augustin, Brașov, însă a ieșit din școală și a creat, împreună cu Natalia Ginghină, și ea alumnă Teach for Romania, un hub educațional într-un autobuz. EduBuzz este un spațiu educațional și de petrecere a timpului liber pentru copiii care nu au fost niciodată la școală, pentru cei care nu mai vin la școală, cât și pentru copiii care, pur și simplu, caută să își petreacă orele libere într-un loc liniștit. Un autobuz care a devenit repede un autobuz al viselor.

În ce moment al vieții te-ai intersectat cu Teach for Romania?

Pe final de 2017 am plecat dintr-o organizație în care lucrasem aproape patru ani și căutam ceva ca să fiu cât mai aproape de oameni. Lucrasem destul de mult cu oamenii, în diferite tipuri de proiecte, mai ales cu cei din spațiul rural, însă cunoșteam foarte puțin partea de educație și-mi doream să înțeleg mai mult această zonă. Cunoscusem partea de dezvoltare socială și comunitară, pentru că am avut o perioadă în care am lucrat ca asistent social în mai multe comunități. Cunoscusem spațiul rural și din perspectiva serviciilor medicale și a problemelor de sănătate, căci am lucrat și în domeniul îngrijirii la domiciliu pentru persoane vârstnice și paliative. Lucrasem mult și în zona de dezvoltare economică și antreprenoriat social, înființare de cooperative, asociații de producători, meșteșugari, dar aveam nevoie să completez imaginea cu zona de educație.

Cum a fost pentru tine bootcamp-ul de șase săptămâni din Academia de Leadership și Pedagogie care te pregătește pentru viața în clasă?

Când am intrat în program, deja cunoșteam Teach de mult timp, însă nu participasem la niciun program. Mi-a părut bine că, în cadrul Academiei de Leadership și Pedagogie, am reușit să mă conectez mai mult la mine și să înțeleg mai bine ce înseamnă domeniul educației, mai ales prin filtrul sesiunilor care au vizat aspecte privind dezvoltarea personală și privind procesul de învățare. M-a ajutat să-mi dau seama de câteva pattern-uri de gândire și acțiune pe care le am, despre modul în care mă raportez eu la povești care arată eforturi și schimbare. M-au ajutat și cele 10 zile în care am predat și am fost cu copiii. Chiar dacă erau doar două ore de interacțiune directă pe zi , m-au ajutat să-mi dau seama cum mă raportez și cum mă descurc la a preda.

Cum s-a văzut primul an de la catedră pentru tine?

Programul Teach te pregătește să știi ce ai de făcut când ajungi la catedră. Însă e o provocare în momentul în care intri în comunități vulnerabile, iar asta depinde mult de empatie, de felul în care te raportezi la copii și la actul de învățare. Mie mi-a luat mai mult timp să înțeleg cine sunt ei, cum relaționează și cum interacționează. Încetul cu încetul, riști să devii copleșit. Eu, după câteva săptămâni, am ajuns într-un moment în care nu mai știam ce și cum să fac. Și asta din mai multe motive.

Pe de-o parte erau nevoile emoționale și stilurile de atașament pe care le au copiii, pe de alta, nevoile de bază ale copiilor și ale familiilor lor. 90% dintre ei aveau probleme financiare mari. Te întrebi cum pot eu să cer de la un copil să vină cu temele făcute dacă el, când ajunge acasă, nu are locul lui în care să poată învăța? Am rămas uimit când am vizitat un copil din clasă și am văzut că au, într-o singură cameră, două paturi și că acolo stau 7 persoane. Doi adulți și cinci copii. Acesta a fost pentru mine șocul cel mai mare. Ce pretenție să am eu de la copilul acesta să își facă temele, când el stă în genunchi pe pat și folosește un colț de frigider să scrie?

Mi-am dat seama că majoritatea nu au condițiile pentru a învăța acasă și nici pentru a veni la școală. Pe lângă faptul că vin de departe, nu au nici încălțăminte sau haine adecvate. Un puști mi-a venit în teniși, fără șosete, iarna, pe zăpadă și pantaloni de trening care păreau pijama.

Nu mă așteptam ca educația să depindă atât de mult de nevoile, mai ales materiale, pe care copiii le au.

Cum ai încercat tu să-i ajuți, unde ai intervenit?

Am încercat să aduc diferite tipuri de ajutor, dar tot timpul a fost insuficient. Mi-am dat seama destul de devreme și am reușit să pun în cuvinte destul de târziu, faptul că, în primul rând, copiii au o nevoie puternică de atașament.

În primul an de program, am reușit să recondiționăm calculatoarele din școală, să le facem funcționale, iar în următorul an, am făcut deja o campanie prin care am reușit să aducem în școală peste 25 de laptopuri pentru copii, pentru informatică.

Am încercat să mă apropii emoțional și relațional mai mult de copii, numai că această apropiere a fost transformată de mulți dintre ei într-o zonă de lejeritate. Percepeau relația ca pe una de prietenie, una în care nu există obligații – mai ales de învățare. Când mi-am dat seama de acest lucru am fost surprins, pentru că a trebuit să aplic niște metode de răsplătire a comportamentelor pozitive și consecințe pe comportamentele care nu erau în regulă. Iar cu consecințele era dificil: dacă spuneam „rămâi după ore și ajuți la curățenie”, unii o priveau mai degrabă ca pe răsplată, căci petreceau mai mult timp cu mine; parcă intenționat voiau să rămână.

Într-un final, simți că ați reușit să vă întâlniți la mijloc?

La nivel personal, cu majoritatea dintre copii, da, și în acest moment, fiind în continuare în sat, mai vorbim. Cu unii mă văd aproape zilnic, cu alții rar, dar simt că se bucură de revederi.

Eu am încercat să rezolv niște probleme în zona de învățare, și asta pentru mine a fost o dificultate. Practic, la final de clasa I, nu am reușit să îi duc la acel minim la care ar fi trebuit. Apoi, în clasa a II-a, odată ce am recapitulat și am făcut progrese, a venit pandemia. Când am văzut că lucrurile s-au agravat, cu puțin timp înainte de lockdown, am stat un weekend întreg și am căutat materiale, ce aș putea să le dau dacă se închide școala, le-am pregătit zeci de fișe, un dosar cu desene, fișe de scris și matematică, să poată lucra până să pot eu ajunge la ei cu tablete. Iar într-o lună am reușit să fac rost de tablete, cât și de alte lucruri necesare perioadei pandemice.

Însă nici la final de clasa a II-a, cu achiziții minime, nu am reușit să îi duc acolo unde ar fi trebuit și lucrul acesta m-a determinat să fac altceva. dat fiind contextul sistemului și al nevoilor emoționale mari ale copiilor, mi-am dat seama că pot să ajut altfel.

Cum îți dai seama unde poți ajuta mai mult, dacă nu de la catedră?

După experiența primului an de predat ajunsesem să fiu dispus să îmi vând mașina și să plec într-o țară exotică, să trăiesc acolo ca freelancer, să scriu planuri de afaceri, cursuri online, dar să nu mai am de-a face cu sistemul de învățământ. Însă știam că asta e doar o emoție de moment și că nu mă va ajuta nici pe mine, și nici pe copii. Știam că e nevoie de oameni la firul ierbii, iar în toamnă am revenit la catedră pentru al doilea an de program.

Asta este cea mai mare problemă în acest moment, în comunitățile vulnerabile, cu toate programele de intervenție, mai ales cele naționale. Este greu să găsești oameni la firul ierbii care să fie dispuși să lucreze profund, și să rămână. Poți lucra cu cadrele didactice și să găsești oameni inimoși, care să facă lucruri, dar în comunitățile vulnerabile, acești oameni sunt puțini și, la rândul lor, copleșiți. Iar o mare parte dintre aceștia fac naveta zilnic. În Augustin, de exemplu, cele mai multe dintre cadrele didactice fac naveta, fie din comunitățile învecinate, fie, așa cum a fost și pentru mine în primul an, din Brașov, ceea ce înseamnă peste 100 de kilometri dus-întors, cam 2,5 ore pe zi.

La fel, am văzut că nu există locuri în care copiii să își petreacă timpul. În afară de străzi și un mic părculeț lângă Primărie nu au ce face. Timpul lor era pe străzi sau pe platforme de social media și mi-am dat seama că au nevoie de ceva sprijin, de un loc în care să mă întâlnesc cu ei și după ore.

În cazul acesta, de unde începi?

Începi din a te folosi de resursele locale. Acum doi ani a mai venit prin programul Teach o colegă în Augustin, Natalia, și încercasem să facem un mic centru educațional în cadrul școlii într-un spațiu la demisol, care era depozit, însă acolo era multă umezeală. Riscam ca orice investiție făcută să fie inundată de câteva ori pe an. Deși acolo era un spațiu bun, pentru că aveam copii care veneau înainte de ore, sau rămâneau după ore. Anul trecut, încă din ianuarie 2020, știam că trebuie să facem ceva, undeva, pentru copii.

Căutam soluții, nu am reușit să găsim o casă pe care s-o închiriem, a venit și pandemia, iar peste vară am făcut activități și cursuri cu copii, online. De exemplu, pentru un curs de dans, mergeam cu televizorul în curte la oameni, îl conectam la laptop și erau 7-15 copii care învățau să danseze pe TV în curte. Atunci am început să căutăm un teren de închiriat pentru un eventual container. Până când, la un moment dat, în august, am citit un anunț al Regiei Autonome de Transport Brașov care vindea autobuze, și când am văzut cât de accesibil era, pe la 7.000 de lei, fără TVA, unul mare, ne-am gândit că asta-i soluția. Și așa a început „nebunia”.

EduBuzz este un hub educațional, spațiu în care încercăm să-i învățăm pe copii autonomie în învățare și avem trei categorii de copii care vin: până la 17 spre 18 ani, cei care au abandonat școala, copii care merg în continuare la școală și vin la noi fie pentru timp liber, fie pentru timp de învățare remedial. Și mai sunt copii care nu au fost deloc în școală, dar care vin la noi pentru că vor să învețe, lucrând cu ei lucruri de bază, de alfabetizare, de la bastonașe, liniuțe, la litere, numere, la scris-citit și diferite operații matematice simple. Iar noi îi încurajăm și îi ajutăm să meargă, dacă mai au posibilitatea, mai departe la școală.

Cei doi ani de predare alături de Teach for Romania sunt, pentru noi, doar începutul unei cariere de lider în educație. În 2021, comunitatea de alumni Teach for România a ajuns să fie formată din 175 de absolvenți ai programului. Peste jumătate dintre ei au ales să rămână la catedră în școli publice din România, alții au hotărât să aducă o contribuție în sistemul de învățământ din alte roluri. Teach for Romania lucrează cu oameni care au motivația și abilitatea de a fi lideri în educație, de la catedră, din poziția de director de școală, din instituțiile publice care gestionează sistemul de învățământ, din poziția de inovator social sau de comunicator și formator de opinii. Ne propunem să creștem o comunitate de lideri care au experiența practică de a preda în cele mai provocatoare comunități din România și care vor avea luciditatea și doza de realism necesare pentru a contribui la transformarea educației în favoarea elevului. Dăm forță și încredere celor cu experiență în sistem și aducem oameni noi, valoroși, în educație. Peste 60% din alumnii Teach for Romania considerau în 2020 că nu ar fi activat în educație dacă nu ar fi intrat în programul Teach for Romania.