Educație pentru viitor. Ovidiu Pânișoară: Școala ar trebui să introducă un pic de imprevizibil în viața cotidiană a elevului (III)
Cum corelăm cerințele pieței muncii cu sistemul de educație? Cum micșorăm decalajul între competențele și aptitudinile dobândite în școală și cele de care au nevoie angajații? Cine face ceea ce școala nu face? Care sunt abilitățile necesare pentru a face față provocărilor pe care le aduc meseriile viitorului? Cum se implică angajatorii, antreprenorii și companii le ca să suplinească ceea ce sistemul e incapabil să furnizeze acum?
Am invitat specialiști din diverse domenii care să dezbată educația – nu doar cea din școli, care ne pregătește pentru o profesie, ci aceea care ne pregătește pentru viață, pentru învățarea continuă.
Al treilea invitat din această serie este prof. univ. dr. Ovidiu Pânișoară.
Excesul de utilizare a memorării mecanice este nociv. Sunt și cazuri în care aceasta este necesară, dar de cele mai multe ori este bine să învățăm conștient, să înțelegem ceea ce învățăm și să fim capabili să facem lucruri noi, să încercăm altceva, altcumva, altfel.
Persoanele care ar trebui să răspundă unei astfel de cerințe sunt chiar cadrele didactice: ele sunt un model pentru elevi – fie că vor sau nu. Dar ce să facem când chiar profesorii au fost formați tot așa, tot prin învățare mecanică, tot prin nevoia de a reproduce „pe de rost“ cele învățate? Și mai există o problemă: dacă punem elevul să învețe pe de rost, o să fie mai ușor să îi corectăm greșelile și – de ce să nu o spunem – ne punem la „adăpost“ de întrebările lui incomode…
Uităm că și noi am fost elevi și că nu ne plăceau profesorii care nu aveau „sare și piper“ în lecția lor. Un specialist în educație (Jacob Kounin) spunea că sunt trei „legi“ ale învățării pe care nu avem voie să le pierdem din vedere: progresul – elevul să simtă că a făcut un pas înainte, că sa apropiat de țelul său, provocarea – elevului să-i fie stimulată curiozitatea, bucuria de a învăța, să fie pus în fața unui miraculos proces de descoperire și varietatea – orice lucru, oricât de frumos, își tocește efectul și ajungem să ne plictisească. Un educator trebuie să provoace uimire și entuziasm.
Eu cred că schimbarea a început deja, dar durează. Sunt din ce în ce mai multe cadre didactice care înțeleg că meseria lor o să fie mult mai grea dacă nu fac ceea ce trebuie. Iar pe ceilalți, pe cei care nu vor să se trezească o să-i atenționeze elevii lor (mai discret sau mai abrupt!). Există opt competențe cheie – așa cum au fost definite de către Parlamentul European în 2006, dar aș accentua una singură: a învăța să înveți. Școala ca laborator de formare trebuie să îi ofere elevului instrumentul cheie pentru a putea ajunge la toate celelalte. elevului i se cere să învețe, dar nu i se și spune și cum să învețe.
Este ca și cum i-am cere cuiva să înoate, dar nimeni nu îl învață să o facă. Desigur, dând din mâini și din picioare ar reuși să supraviețuiască pe perioade scurte de timp, dar cu costuri ridicate pe plan personal și social și fără eficiența așteptată. Dacă școala cere doar învățare, dar nu oferă și această competență cheie vom ajunge să facem exact acest lucru: să „supraviețuim“, să fim un pic peste linie, dar prea puțin pe drumul care ni se potrivește. E greu de spus care sunt abilitățile necesare pentru face față provocărilor pe care le aduc meseriile viitorului. Atât timp cât nu știm cu ce o să avem de-a face…
Cred că flexibilitatea și autonomia sunt pe primul plan. Urmează responsabilitatea și implicarea. Și poate ar trebui să recâștigăm și ceea ce suntem pe cale să pierdem. O serie de studii (începând cu cele elaborate de către Mark Prensky) vorbesc despre generația nativilor digital, copiii care se nasc cu tableta și cu telefonul mobil în mână și pentru care lumea reală și lumea digitală sunt la fel! Ei sunt multitasking, receptivi și adaptabili, dar pierd din responsabilitate și răbdare. Este și rău și bine! Generația digitală are tendința să se arunce cu capul înainte în orice! Așa că o să fie pregătită pentru a face față imprevizibilului. Ceea ce școala reușește mai puțin!
Perspectiva tradițională conform căreia școala este întotdeauna sigură, că informațiile oferite de ea sunt întotdeauna corecte, ei bine, această perspectivă trebuie un pic flexibilizată. Elevul trebuie să gândească singur, să decidă și să fie pregătit și – da! – uneori să pună la îndoială chiar școala, chiar ceea ce îi spune profesorul, să caute singur adevărul!
Ca să putem adapta actualul sistem de educație din România la cerințele angajatorilor, în primul rând trebuie depășite anumite bariere. Sistemul de învățământ trebuie să învețe că parteneriatul cu angajatorii sprijină și nu „încurcă“ lucrurile. Un elev bine pregătit o să fie mai ușor de integrat în piața muncii și astfel câștigă și persoana, câștigă și societatea. Dar trebuie depășite anumite mentalități: uneori sistemul de învățământ are impresia că angajatorii pun prea mult accent pe ceea ce trebuie să învețe elevul. Sistemul de învățământ crede că elevul trebuie pregătit mai larg, să aibă o bază extinsă de cunoștințe, un orizont care să-i ofere deschideri. Și este corect, mobilitatea profesională este în creștere, apar noi profesii, un om cu un orizont mai larg are mai multe posibilități de a se adapta.
Pe de altă parte și angajatorii au dreptate când spun că sistemul de învățământ îi oferă elevului multe elemente teoretice fără legătură cu lumea practică, că multe aspecte se învăță mecanic în școală (iar ceea ce s-a învățat mecanic se uită în proporție de aproape 80%) sau că unele informații învățate în școală sunt învechite și nu sunt în acord cu ceea ce se întâmplă efectiv în meseria respectivă. Avem experiențe bune, dar sunt punctuale și nu reușim să acționăm sistemic.
Și – trebuie să o spun – decidenții din sistemul de învățământ uită un lucru: că și angajatorul cu care nu se înțeleg acum a fost elev, a fost student, a fost pregătit tot în cadrul sistemului de învățământ. Este vorba despre continuitate și încredere. Și se fac pași – încă mici – dar se fac! Pentru a trece dincolo de sentimentul de neîncredere, e nevoie să pornim de la faptul că oamenii nu îmbrățișează schimbarea de la început fiindcă presupune o doză de incertitudine și un efort de adaptare. Dar dacă o să vadă clar că au beneficii, vor avea și o deschidere mai mare în a se implica.
Dacă angajatorii vor aduce în fața sistemului de învățământ bune practici, dacă vor pune accentul pe poveștile de succes și mai puțin pe cerințe simple. În toată această ecuație trebuie adus și clientul final – elevul – care poate și trebuie să aibă un cuvânt de spus în propria formare. Și poate și părinții și comunitățile locale să fie de un real ajutor în tot acest proces. Pentru cadrele didactice, un angajator poate să fie un partener fenomenal în zona practică, poate să fie factorul motivant pentru o oră practică. Și aș mai recomanda ceva: un team teaching, o predare în echipă între profesor și angajator. Vă dați seama ce spectacol pentru elevi, ce motivație extraordinară, cu costuri minime sau chiar cu mai puține costuri decât în cazul lecțiilor tradiționale?
Fiecare taler al balanței trebuie să asigure acel echilibru de care avem atât de multă nevoie. De multe ori s-au pus aceste tendințe în opoziție și cred că acest lucru este neproductiv: pe de o parte s-a vorbit despre un sistem de învățământ care „scoate“ olimpici și, la polul opus, de un sistem de învățământ care produce analfabetism funcțional. Cred cu tărie că un sistem de învățământ poate să ofere și o bună rampă de lansare pentru cei mai talentați elevi și – în același timp – să fie bun pentru TOȚI elevii.
Dar pentru ca un astfel de lucru să se întâmple trebuie să începem să ne ascultăm unii pe alții; a trecut timpul experimentelor eșuate, al încercărilor nefundamentate științific. Nu mai avem timp, nu mai avem resurse pentru „inovații“ fanteziste. Cineva trebuie să realizeze că toți acești factori nu au fost puși niciodată la o masă a discuțiilor „pe bune“: elevi, părinți/comunități, cadre didactice, specialiști în domeniul științelor educației, angajatori. nu, societatea nu trebuie salvată pentru că societatea suntem noi și sistemul de învățământ face parte din ea. De câțiva ani mă tot gândesc la o Școală a Fericirii.
La fel se întâmplă, mai târziu când ajungem în piața muncii: dacă nu sunt motivat de ceea ce fac, dacă mediul în care trebuie să mă duc zilnic este unul toxic, o să mă confrunt cu stres și epuizare profesională. De ce la școală să vorbim în alți termeni? Un copil care merge fericit la școală este un copil care prețuiește sistemul de învățământ și valorile pe care acesta i le transmite.
Poate că este timpul să ne preocupăm mai puțin de cantitatea de cunoștințe acumulată în școală și să vedem cum învață elevul, ce resorturi pot să fie activate pentru ca el să vadă în școală un factor motivațional, cine este cu adevărat copilul din fața noastră și ce îi trebuie ca să evolueze. Să-l învățăm să se cunoască pe sine, să își cunoască și să-și gestioneze emoțiile, să comunice și să îi oferim acea stare de bine atât de importantă pentru fiecare dintre noi când ajungem să o conștientizăm.
Și munca educatorilor o să fie mai ușoară pentru că o să aibă în fața lor, în bănci, un partener, nu un adversar.
Din aceeași serie:
Florian Colceag: E nevoie de o platformă de comunicare între formatorii educaționali și angajatori
Oana Botolan (Datki): E nevoie ACUM de competențe necesare în viitor
Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.