Cum ne educăm copiii pentru un viitor incert?
Copilul meu, de 9 ani acum, va termina școala în anii 2030. Schimbarea prefixului la decenii este mult mai îngrijorătoare acum decât atunci când eram noi copii. Părinții și educatorii știau că pregătirea noastră educațională era adecvată dacă te pregăteau pentru meserii pe care le cunoșteau.
Azi, când copilul meu este întrebat ce vrea să se facă atunci când va fi mare, ciulesc bine urechile să aud ce spune, pentru că orice trăsnaie ar zice, ar putea deveni realitate. În anul în care mi-am început eu viața de adult muncitor, s-a lansat și Google, și numai raportat la acest lucru, știm cu toții cât de mult s-au schimbat procesele de comunicare și de lucru. În anul în care a venit copilul meu pe lume, a intrat și Facebook în viața mea, iar acum lumea este preocupată mai mult de dezvoltarea comunităților on-line decât a celor offline: catalog on-line, grup de părinți care comunică on-line, prieteni despre care știi ce mai fac pentru că postează pe Facebook.
Ce ne așteaptă? La o conferință pe tema educației și a tehnologiei în educație la care am participat de curând, la Londra, se vorbea despre dispariția sau reconfigurarea unor meserii foarte râvnite de generația noastră: avocați, doctori, contabili (și adevărul este că ne putem uita doar la Estonia și la roboțelul lor judecător ca să vedem că nu este SF această predicție), dar și despre reconfigurarea rolului și funcțiunii școlilor și universităților. Tinerii se uită mult mai pragmatic la ce primesc în timpul studiilor, analizează ce este relevant pentru ei și nu mai sunt dispuși să petreacă patru ani într-o facultate, dacă la finalizarea ei trebuie să o ia de la capăt cu pregătirea pentru un job la care râvnesc. Așa au apărut deja licee și facultăți care oferă o combinație între muncă și studiu, variate oportunități de punere în practică a proiectelor studenților și care mută cursurile propriu-zise în platforme de învățare on-line.
Așadar, ce facem cu copiii noștri, acum? Da, nu mai știm dacă pregătirea lor este adecvată unei anumite meserii, dar putem concluziona că ei au nevoie să fie pregătiți (aproape) pentru orice îi așteaptă în viitorul improbabil. Iar această pregătire nu ține de cunoștințe sau capacitate de memorare, ci de abilități și competențe transversale: gândire critică, reziliență, flexibilitate în gândire, capacitate de identificare și rezolvare de probleme, disciplină, (auto)responsabilitate. Să poată învăța lucruri noi și să se pregătească pentru a-și schimba de trei ori meseria în cursul vieții, dacă va fi nevoie, să fie empatici și să aprecieze corect consecințele faptelor și gândurilor lor, să se ridice mai puternici din eșecuri și să învețe din greșeli.
Cum facem asta? Din fericire, nu ne-am schimbat structura și ADN-ul nostru uman (încă), iar nevoile și reacțiile copiilor sunt la fel de mii de ani, doar noi, adulții, trebuie să fim atenți la ele și să depunem mai mult efort în a le îndeplini. Ne naștem cu două nevoi fundamentale: aceea de explorare (de cunoaștere și dezvoltare) și de iubire (de atașament sigur). Orice copil sănătos învață să meargă în picioare și să mănânce singur, nu pentru că este o școală a mersului în picioare, ci pentru că dorește cu ardoare să urmeze exemplul celor mai mari de lângă el, pentru a vedea pe propria piele cum se simte și ce se întâmplă dacă atinge lucrurile pe care le vede în jurul lui. Dar dorința și curajul copilului de explorare sunt influențate de încrederea și siguranța pe care i-o dă adultul de lângă el. Știm că va ajunge să meargă în picioare și facem tot ce putem pentru a-i sprijini primii pași, pentru a-i lăuda încercările pe cont propriu, pentru a fi aproape, să îl alinăm, atunci când cade și plânge. De ce am crede că nevoile acestea se schimbă la 7 sau 12 sau 20 de ani?
Copiii aleg să învețe ceva ce este de interesul lor imediat, iar ei au nevoie să treacă printr-un ciclu de eroare și învățare. Dacă știm acest lucru – ar trebui să le organizăm învățarea în jurul unor experiențe concrete, reale – care le pot oferi feedback imediat, dacă ceea ce știau și și-au planificat să facă funcționează, la care să adăugăm momente de reflecție și analiză pentru a-i ajuta să gândească asupra propriei experiențe și consecințele acțiunilor lor. Învață, astfel, reziliență, gândire critică, meta-cogniție – știu de ce fac ceea ce fac. Învață, astfel, un alt lucru important – să transfere învățarea în alte contexte.
Copiii au nevoie să înțeleagă întreg contextul, învață de la mare la mic, nu de la bucăți la întreg
Eram cu băiatul meu de 9 ani la bazin și încercam să îl învăț să înoate cu capul în apă. A încercat un pic, pe urmă a refuzat, plângându-se că el nu poate așa ceva. După o perioadă, am început să ne bucurăm de un joc cu mingea: o aruncam între noi și câștiga cel care ajungea primul la ea. Și-a dat seama că are mult mai mare viteză dacă pune capul în apă. L-am întrebat de ce acum poate și mai devreme a refuzat. Răspunsul lui: acum sunt motivat. A înțeles la ce îl ajută. Dacă știm acest lucru – ar trebui să organizăm învățarea în jurul unor acțiuni care au sens pentru ei: exerciții și lecții care încep prin a le spune la ce îi va ajuta ceea ce învață (dar în perioada asta a vieții lor) sau proiecte care aduc beneficii pentru oameni din comunitate, pe care ei îi cunosc.
Copiii au nevoie de siguranța că, dacă greșesc, rămân la fel de iubiți și că este ok să continue să exploreze, cu riscul de eșec. Noi, ca adulți, avem o tendință grozavă de a ne corecta copiii, să le arătăm unde au greșit, să ne desfășurăm în fața lor toată înțelepciunea pe care am strâns-o în zeci de ani înaintea lor. Dar când facem acest lucru nu îi chiar încurajăm, ci le transmitem mesajul că nu o să reușească acum, iar acest lucru duce mai departe la nesiguranță. Le tăiem curajul.
Versurile unei melodii pe care o fredonează continuu copilul meu spun ceva de genul „…nu am aripi, deci nu te aștepta să nu cad”. Dacă știm acest lucru – ar trebui să organizăm învățarea în jurul interesului pentru experimentare și învățare din încercări și erori. În integrarea auto-evaluării în învățare, astfel încât copilul știe de la bun început ce și-a propus și cum să atingă un anumit obiectiv, iar tot el poate aprecia, la final, în ce măsură seamănă rezultatul cu ce plănuia la început.
Școala trebuie să ofere aceste schimbări și să ofere copiilor și tinerilor experiențe de învățare care le stârnească motivația, dorința de muncă și dezvoltare, capacitatea de auto-reflecție, reziliența, empatia în fața nevoilor altora, a comunității și capacitatea de a interveni pentru a face o diferență pozitivă.
În România există deja programe de serviciu în folosul comunității care ajută elevii să dobândească toate aceste abilități cu profesori care văd școala ca parte din comunitate. Mai mult, comunitatea formată din părinți, companii, ONG-uri și actori locali pot ajuta școala sau profesorii să facă acest pas către acest tip de educație.
