Andreea Puiu: În orice act de învățare să rămână strigătul de joacă al copiilor

„Sunt o învăţătoare care îşi cauta învăţători şi cred că acest proces continuu de metamorfozare intelectuală este esenţial pentru a oferi o educaţie de calitate”, spune Andreea Puiu.

Cu o experiență de 9 ani, ca învățătoare, Andreea Puiu este membră a Centrului de Cercetare și Promovare a Echității în Educație, doctorand în Pedagogia fericirii în cadrul Universității București și cadru didactic la Școala Gimnazială Pia Brătianu. Este inițiatoarea proiectului Bupaco, adresat părinților, copiilor și bunicilor, precum și a campaniilor „Cartea de la catedră”, „Aleg să fiu un profesor fericit”, „Neuroștiința pentru copii”, „Bugetul emoțional al clasei”, „Public Speaking pentru profesori” și „Mai multă mișcare în școală”.

Andreea Puiu este nominalizată la GALA CARIERE 2019, secțiunea LEADERSHIP ÎN EDUCAȚIE.

Citește și poveștile celorlalți nominalizați în această categorie:
Măriuca Morariu: Când le arăți că îți pasă și vii cu deschidere și interes către ei, tinerii înfloresc
Lajos Kristof: Dacă un copil trăiește într-un spirit de acceptare și prietenie, el învață să găsească iubirea pretutindeni
Marian Staș: România pe bune începe cu școala pe bune

Ce vă crește inima?

Inima mea creşte sub o privire de copil, plină de prospeţime, uimire şi bucurie multiformă – nu doar din partea elevilor mei, ci şi din partea părinţilor clasei sau a colaboratorilor.

Cred că o inimă creşte atunci când găseşte sincronul cu locul potrivit, momentul potrivit şi oamenii potriviţi. Dincolo de umăr lângă umăr, e important să fim şi inimă lângă inimă, e o comunicare atât de profundă încât transformă obstacolele în apă limpede.

Avem nevoie din ce în ce mai mult de seninul din noi, care să se oglindească în apa sufletului nostru – ce devine limpede atunci când avem în preajmă oameni structuraţi, cu coerenţă interioară. Le doresc elevilor mei să aibă modele de seninătate.

Cum ați ajuns pe calea pe care vă aflați acum? Există vreo experiență de viață sau vreun moment anume, care v-au inspirat să puneți umărul la transformarea educației și a noii generații?

Am impresia că mi-am dorit să fiu învăţătoare încă de când eram vlăstar și eram surprinsă de bucuria pe care o vedeam când îi învăţam pe copiii mai mici de pe strada mea. Era un mod de împrietenire straşnic. Vedeam bucurie şi simţeam bucurie. Şi aşa a rămas de-a lungul anilor. Visam să cunosc cât mai mult şi îmi găseam prietene cu preocupări similare, pe care le priveam cu admiraţie.

Dincolo de umăr lângă umăr,
e important să fim şi inimă lângă inimă.

Calea pe care am ajuns acum e ca un fir de lână, tors din senzaţia de vată de zahăr sau ca o cufundare în ceea ce înseamnă un căuş de puf. Am străbătut liceul pedagogic creând scenarii de poveste pentru copii, de fiecare dată cu momentul de surpriză sau de captare a atenţiei, cu fundalul muzical pentru momentele de creaţie. Cred că de acolo am rădăcinile de dascăl, care chibzuiește fiecare detaliu ce poate deveni major pentru copil, în funcţie de cine este el, în stadiul de formare în care se află; a urmat siguranţa de a potrivi cuvintele care m-a însoţit atunci când am parcurs Facultatea de Litere, unde întâlnirea cu d-na profesoară Simona Popescu a fost decisivă pentru stilul de profesor pe care aş dori să îl întruchipez.

Un alt loc din care am extras mult din cum mă apropii de cărţi şi oameni a fost Librăria Cărtureşti, acum 8 ani de zile, unde am fost librar o perioadă şi am savurat ceea ce înseamnă lucrurile alese pentru minte.

Cred că experienţa primilor 3 ani în educaţie este inima proiectelor mele de acum. Am fost şi sunt extraordinar de fericită printre copii, o fericire uimitor de consecventă. De când am intrat în învăţământ ce îmi doresc pentru copii este ca ei să simtă seva învăţării. Îmi doresc ca învățarea să fie despre ei şi să fie cât se poate de distractivă. În orice act de învăţare să rămână strigătul de joacă al copiilor.

 

Ce este pedagogia fericirii și de ce avem nevoie de ea?

Pedagogia fericirii este un program inovator care implică folosirea principiilor fericirii în orice activitate de dezvoltare. Programul se bazează pe ultimele descoperiri ştiinţifice și se adresează părinţilor, copiilor şi profesorilor. Pedagogia fericirii arată că lucrurile pot fi privite dintr-un unghi unghi, de pe poziţia în care este firesc să fii în cunoştinţă de cauză atunci când te instalezi într-o schimbare – de la cum poate reacţiona creierul tău, la cum te poate ajuta un limbaj special precum cel al fericirii. Ai puterea de a alege să nu înveţi deconectat, motiv pentru care propun parteneriatele de învăţare, conectarea în sala de clasă pornind de la ceea ce este de interes pentru noi: profesor şi elevi. Mai mult, e util să ştim că ne putem transforma starea, că suntem în preajma unor resurse pe care le putem activa.

Vorbiți despre atenția cu care ne urmăresc copiii. Ce credeți că îi învățăm cel mai mult, fără să ne dăm seama?

Cred că cel mai mult îi învăţăm pe copii despre fericire, fără să ne dăm seama. De la cât de multă fericire poate însemna să stai alături de cineva (nu numai în momentele speciale), despre câtă fericire e în privirile ce nu se grăbesc, despre cât de fericit ești atjunci când asculți activ, despre fericirea lucrurilor de bază, naturale, care ne ajută să nu rămânem suspendaţi în fericirile imaginare.

Le doresc elevilor mei să aibă modele de seninătate.

Îi învăţăm cum să întâmpine o dimineaţă, o nelinişte, o ceartă sufletească, o înserare, îi învățăm despre iluzii, despre tot soiul de forme de viaţă interioară şi îi învăţăm şi cum să le dea drumul. Sau, dimpotrivă, îi învățăm să zăbovească nefavorabil, să se întârzie pe sine în locuri ce nu mai oferă, ci doar absorb şi epuizează. Din păcate, multe chipuri spun povestea epuizării de sine şi a faptului că ne lipsește timpul ca să ne mai uităm la expresiile de pe chipul nostru – pe care rămân încruntări ce nu le alinăm. E important să găsim timp pentru a ne uita la chipul nostru, ca să reuşim să regăsim și să păstrăm expresia bucuriei de sine, în timp.

Spuneți-ne câte ceva despre rolul neuroștiinței în educație.

Pentru mine, neuroștiința este ancora de care mă folosesc pentru a le explica elevilor rostul lucrurilor şi alegerile pe care le facem în clasa noastră. Fiecare parte a creierului poate să le fie prezentată copiilor sub forma unui personaj – cum sunt „ajutoarele” din poveştile cu Harap-Alb. O experiență etalon pentru a-i aduce pe părinți pe aceeași scenă cu copii a fost serbarea „Moş Emoţii” – în care, în loc să împodobim un brad, am împodobit imaginea unui creier, în loc de cadouri am subliniat că emoţiile sunt cele mai importante daruri şi am înţeles împreună ce înseamnă „altConfort” şi ce superputeri ne dau neuronii. În educație, neuroştiinţa creează prilejuri de a ne situa în zona mentalităţii deschise, alături de copii – pentru că ne întâlnim foarte des cu „eu pot” şi cu „creierul meu se dezvoltă odată cu această provocare”. Totodată, înţelegem rolul obiceiurilor din fiecare moment al zilei şi înțelegem că noi inventăm propriile formule de schimbare, la fel ca nişte cercetători ai fericirii.

Pornind de la lecturile mele din domeniul neuroştiinţei, am creat o zonă şi mai largă – în care fiecare copil să aibă spaţiul lui, să poate să îşi prezinte lumea interioară şi modul în care vrea să ia parte la ritmul clasei.

Ce doriți cel mai mult să le transmiteți copiilor? De ce au ei cea mai mare nevoie sau ce credeți că le este cel mai necesar în viitor?

Îmi doresc să le transmit copiilor că pot fi prezenți în orice moment, că îl pot traversa în siguranţă şi că îi pot face faţă – iar acest “îi pot face faţă” îl definim zilnic prin creativitatea şi compasiunea cu care abordăm situaţiile care se ivesc în clasă. Cred că ei au nevoie să ştie că puterea lor interioară nu este negociabilă şi că îşi pot alege rolul din propria poveste de viaţă.

Pentru a avea aceste senzaţii de siguranţă e necesar să îşi identifice acel glob de linişte care este mereu cu ei, vizualizând, precum maratoniştii, respiraţia calmă pe care o au cale de-o viaţă.

Care este cel mai vital aspect de schimbat la educația din România?

Nivelul de vitalitate cu care învăţăm despre noi, despre ceilalţi, despre ce putem crea împreună. Anumite zone din educaţie au fost haşurate cu negru şi trecute sub titlul de “informații secrete” – în condiţiile în care chiar aceste umbre pot deveni motorul de căutare a unei căi de regenerare. Mai mult, lipsa de coerenţă duce la confuzie la toate nivelurile educaţiei.

Rodul presupune să avem răbdare cu noi.

Care este însemnul școlii de bună calitate? După ce o recunoaștem?

Pentru mine, însemnul şcolii de calitate este nivelul de fericire pe care îl găzduieşte. Iar nivelul de fericire poate fi recunoscut prin naturaleţe – naturaleţea copiilor de a avea iniţiativa, autonomia lor, responsabilitatea pe care înţeleg că o au referitor la propria formare, naturaleţea de a cere ajutorul, naturaleţea de a spune „nu” într-un mod care nu blochează, ci protejează, naturaleţea de a avea propriul program de lucru stabilit, naturaleţea de a invita la o discuţie şi capacitatea de a împărtăşi.

Ce e greu, ce e ușor, ce vă împlinește în munca pe care o faceți?

Când am făcut o hartă mentală cu direcţiile în care se poate ramifica fericirea la şcoală, am conştientizat nivelul de implicare necesar din partea tuturor actorilor educaţionali – de la copii la părinţi. Pentru a schimba o mentalitate e necesar să schimbăm cum scriem pe caiete, cum ne salutăm dimineaţa, cum scriem pe tablă, cum folosim clasa, cum arată pauzele şcolare, cum creăm oportunitatea unor profesori „multipli”, cum aducem natura mai aproape de copii, ca parte naturală a orei, cum le comunicăm părinţilor rezultatele şi temele de acţiune, cum îi aducem pe părinţi să înveţe în preajma copiilor astfel încât copii să găsească învăţarea ca o formă de comunicare cu părintele, de conectare, de susţinere reciprocă (folosind teme pentru părinţi create de copii, piesele de teatru ale părinţilor pentru copii etc)

Este un imens evantai de schimbări de făcut în direcţia fericirii la şcoală. Dar copiilor le este foarte ușor să aplice şi să multiplice aceste semne de fericire. Și mai ușor ar fi fost dacă aceste obiceiuri ale fericirii ar fi ajuns și în grădinițe.

Însemnul şcolii de calitate este nivelul de fericire pe care îl găzduieşte.
Nivelul de fericire poate fi recunoscut prin naturaleţe.

Dar după ce se văd rezultatele pedagogiei fericirii este mai ușor ca părinții să devină ambasadori ai activităţilor care aduc zâmbetul în privirea copiilor.

Mă împlineşte să ştiu că elevii mei înţeleg că pot face orice cu bunătate, că este important să aibă grijă de ei pe de-a-ntregul. Mă împlineşte să ştiu că elevii mei vor fi adulţi care nu-şi vor pune sub semnul întrebării puterea de a transforma locul în care ajung, începuturile pe care pe care le vor trăi în viață şi că vor reformula, cu încredere de sine şi cu echilibru, ceea ce ajunge la ei de la ceilalți.

Mi-au plăcut cuvintele „interes” și „blândețe” în contextul începerii unui nou an școlar. Vorbiți-ne un pic despre efectul interesului și al blândeții asupra copiilor. Dar asupra educatorilor – cum îi transformă pe ei interesul și blândețea pe care le manifestă?

Le trăim pe toate, înainte de a le oferi. Blândeţea pe care o manifestăm plămădeşte şi în interiorul nostru dealuri blânde şi moi ca iarba însorită. Oferind cu grijă ne îngrijim şi de ceea ce punem într-o anumită situaţie.

Trebuie să punem blândeţe în începuturi, să ne dăm timp nouă, ca profesori, să vedem ce este esenţial pentru fiecare copil din clasă şi să le dăm copiilor timp suficient să ne arate rezervoarele de încredere, iubire și putinţă din sufletul lor.

Copiii au nevoie să ştie că puterea lor interioară nu este negociabilă
şi că îşi pot alege rolul din propria poveste de viaţă.

Copiii înfloresc când au parte de atenţia şi de blândeţea noastră. Din aceste puncte de sprijin ei combină, într-un mod uimitor, atâtea elemente din jurul lor, tot ceea ce descoperă. Și atunci nu se mai rostogolesc cu frâna trasă în creaţiile şi în relaţiile lor.

Copiii care au parte de blândețea și de curiozitatea educatorului au generozitatea de a înfrumuseța ceea ce cade sub privirea și în mâna lor. Copiii vor lăsa nenumărate urme de frumuseţe şi iubire, iar noi, ca profesori, vom vedea acest lucru pe caietele lor, în modul în care se exprimă, în felul în care se împrietenesc cu situaţiile din clasă, în modul cum trec peste dâmburile interioare, au încredere să îşi asume responsabilităţi, cum sunt atenţi la trăsăturile profesorului şi îl ghicesc şi intervin cu grijă, ştiind că efortul lor de a crea armonie în clasă contează.

Ce învață copiii de la dvs.? Dar dvs. de la ei?

Învăţăm necontenit cum să avem grijă de noi şi cum să dăruim binele. Ştim că fiecare dintre noi este important şi că spiritul de echipă ne face să ne simțim extraordinar de bine.

Exersăm foarte multe expresii frumoase, iar acestea se întorc la mine ca un bumerang şi mă fac să zâmbesc şi să ştiu că am plantat nişte seminţe minunate pentru viitorul copiilor.

Învaţă că şcoala e a lor şi că o încercare poate să ne ducă departe. Învățăm că rodul presupune să avem răbdare cu noi. Copiii învaţă despre unicitatea lor, iar eu le vorbesc despre unicitatea mea şi despre bucuriile mele de învăţare. Și mai învaţă că la fel de importante precum caietele de matematică sunt şi caietele de încurajare pe care le-am creat împreună.

Am fost şi sunt extraordinar de fericită printre copii,
o fericire uimitor de consecventă.

Din exclamaţiile lor, eu învăț să nu uit să trăiesc cu uimire, să nu uit de eforturile sincere care chiar străpung munţi de împotrivire, să îmi amintesc că joaca e şi unul dintre limbajele care traduc imposibilul în posibil şi să-i caut pe acei oameni de la care pot să învăţ.

Eu sunt o învăţătoare care îşi cauta învăţători şi cred că acest proces continuu de metamorfozare intelectuală este esenţial pentru a oferi o educaţie de calitate.

Ce fel de oameni se adună în jurul proiectelor dvs? Ce v-ați propus să realizați de acum înainte?

Trebuie să-i includ aici pe nenumăraţii invitaţi din domenii diverse care au trecut pragul clasei noastre sau în al căror atelier de creaţie i-am invitat pe copii, pentru a le arăta ce înseamnă o zi dintr-o anumită meserie. Cel mai mult m-a interesat să am o abordare psihopedagogică a activităţilor, motiv pentru care am şi creat activităţi pentru copii, părinţi şi profesori, în parteneriat.

În prezent, în topul preocupărilor mele sunt atelierele “Inteligenţa fericirii” realizate alături de psiholog Mirela Horumba, prima generaţie de profesori în Pedagogia fericirii cu asociaţia Teach for România (o reţea la nivel naţional, prin colaborarea cu Casa Corpului Didactic), public speaking pentru profesori împreună cu Sorin Lucaci, cursul de parenting desfășurat alături de Dl. Dr. Cristian Andrei, campania „Cartea de pe catedr㔺i atelierele “Fericirea la şcoală”.

E util să ştim că ne putem transforma starea,
că suntem în preajma unor resurse pe care le putem activa.

În perioada următoare, principalul meu obiectiv este folosirea instrumentelor de monitorizare a fericirii în practica şcolară. Vor fi colaborări şi cu specialişti în nutriţie, aducerea unor programe cu animăluţe în şcoli, transformarea pauzelor de şcoală, crearea unor caiete speciale (precum caietul de încurajare), dezvoltarea în şcoli a unor zone de comunicare între clase pe principiul arhitecturii fericirii, o carte cu serbări şcolare altfel, un caiet de voluntariat şi o carte cu teme de acţiune şi teme creative.

Vorbiți-ne despre impactul proiectelor dvs. Ce beneficii așteptate aţi observat? Dar neașteptate?

În fiecare clasă în care s-a folosit Pedagogia fericirii efectul a fost, de fiecare dată, uimirea copiilor, a părinților și a profesorilor că la şcoală „se poate și așa” și senzația că nu ne-am mai gândit demult și cu adevărat la noi înșine. Modul de comunicare profesor-copil şi profesor-părinte se schimbă extraordinar de mult. Sala de clasă este doar una dintre sălile de învăţare – mergem pe ideea de pereţi deschişi.

Neaşteptat de frumoasă a fost creativitatea cu care elevii au făurit instrumentele de fericire. Fiecare clasă are repertoriul ei de fericire.

Ce poate face românul obișnuit, fiecare dintre noi, în viața sa de zi cu zi, pentru ca viața copiilor și a tinerilor din România să fie mai bună?

În primul rând, e necesar să luăm în calcul faptul că fericirea poate fi Moneda Supremă, după cum o numește și cercetătorul Tal Shahar.

Şi, aşa cum spunea Nipun Mehta la Simpozionul de Compasiune în Educaţie desfăşurat luna aceasta, există multiple forme de sărăcie şi de bogăţie. E de înțeles că un copil nefericit, un profesor nefericit şi un părinte nefericit sunt ecoul unei mari sărăcii la nivelul unei culturi. Este important să ne gândim la cum se pot pune bazele unei culturi a fericirii în şcolile din România şi cum poate să funcţioneze acest program pentru un circuit întreg, nu doar pentru o clasă.

Copiii înfloresc când au parte de atenţia şi de blândeţea noastră.

Sunteți omul mare de care aveați nevoie când erați copil?

Sunt învăţătoarea de care aş fi avut nevoie ca elev, cu siguranţă. De altfel, am avut experienţă frumoasă cu învăţătoarea mea şi îi sunt recunoscătoare.

Sunt foarte multe dimensiuni ale fericirii integrate în întrebarea dvs. şi pot spune că multe visuri din copilărie le-am împlinit până în prezent şi cred că înflorirea noastră capătă noi înţelesuri, în fiecare an care trece. Sunt omul mare de care am avut nevoie când eram copil şi sunt entuziasmată de această transformare continuă.

Doriți să ne împărtășiți ceva ce nu v-am întrebat?

Experienţa acestor „butoane verzi”, cum au fost întrebările dvs., care m-au condus spre vizualizarea privilegiului pe care îl am în comunitatea creată în jurul ideii de pedagogia fericirii, a fost foarte plăcută. Aceste întrebări au fost precum o călătorie cu peisaje diverse, care m-au făcut să-mi pun propriile întrebări.

---

Foto: arhiva personală