Educația din România. Între necesități sofisticate și mentalități depășite
Din ultimele rapoarte internaționale despre viitorul pieței globale a muncii aflăm că, în țările avansate ale lumii, există îngrijorări legate de acoperirea posturilor ce solicită talente cu totul speciale. În România, lipsesc toate tipurile de lucrători, începând cu cei care prestează munci necalificate, până la aceia cu specializări de vârf, foarte noi. Unii români nu mai vor să muncească, alții nu sunt calificați corespunzător, iar mulți nu mai sunt în țară, ci lucrează în companii din afara granițelor.
Sistemul de învățământ din România creează probleme tot mai mari
Cauzele ce conduc la deficitul crescând de oameni sunt extrem de numeroase. Dacă ne referim la cele care sunt legate direct de sistemul de învățământ, mai importante mi se par a fi: profesori lipsiți în mare majoritate de motivație și de competențe adecvate, care folosesc metode și materiale educaționale depășite, unități de învățământ insuficiente și dotate necorespunzător, unde copiilor și tinerilor nu le place să învețe. Nu există școli de meserii, pentru că au fost desființate de reprezentanții ministerului de resort, care au decis că nu aveau cerere. De fapt, lipsea cererea pentru că nu corespundeau exigențelor secolului al XXI-lea. A fost mai simplu să fie închise, în loc să fie modernizate. Nu există nici ateliere de practică dotate. Elevii și studenții aproape că nu pot pătrunde în companii pentru stagii de practică, astfel încât să poată vedea pe viu cum arată un loc de muncă.
Dacă reușesc, sunt abandonați într-un colț, fără să li se acorde atenție și îndrumare. Învățământul românesc a rămas un furnizor de informații, dictate și memorate mecanic, ceea ce e total anacronic, de vreme ce informațiile au devenit o marfă foarte perisabilă, ușor de accesat oricând de pe internet, în doze mici. E nevoie ca programele educaționale să le formeze elevilor și studenților aptitudini și atitudini adecvate. În primul rând, cele legate de învățare, care a devenit un proces obligatoriu, neîntrerupt, pe viață. Apoi este nevoie de aptitudini de autocunoaștere, cunoaștere și de aptitudini sociale. Or, cum ar putea profesorii să îi învețe pe elevii lor ceva ce ei înșiși nu stăpânesc? Și de ce să se străduiască să învețe, dacă nu li se cere așa ceva, iar inițiativele bune, dar izolate, sunt ignorate sau chiar privite cu ostilitate? Cum ar putea să schimbe lucrurile cei care supraveghează sistemul de învățământ din vârful piramidei, din moment ce nu s-au aliniat ei înșiși la ultimele tendințe și nici nu au timpul și interesul să o facă? Sistemul de evaluare a performanței în educație este aproape inexistent sau, acolo unde există, este total greșit.
În România, sistemul de învățământ este tot mai precar, chiar dacă există unele realități și inițiative minunate. În lipsa unor opțiuni valabile în țară, tinerii valoroși găsesc soluții și merg să facă facultatea în străinătate, rămânând să lucreze acolo. În mediul rural, unde trăiește majoritatea populației, situația este de-a dreptul dramatică, iar dacă se vor menține tendințele actuale, va deveni într-adevăr foarte greu să facem treabă în țară.
Problemele depășesc granițele sistemului de învățământ
Mă gândesc la copiii care sunt obligați să abandoneze școala și devin analfabeți funcționali, din cauza sărăciei sau a părinților care lipsesc de acasă, fiind la lucru în alte țări, sau a celor care nu înțeleg importanța școlii. Cine să le explice cât de importantă e știința de carte? Preotul, primarul, profesorii care ar putea merge la ei acasă ca să stea de vorbă cu ei? Oare le cere cineva acest lucru? Sau le explică cineva cum să o facă? Și apoi, cât de ușor le-o fi părinților să trimită copiii la școală pe jos, kilometri întregi, când le e foame, sau au pantofii stricați, sau când nu știu pe cine altcineva să trimită cu vitele la pășune, pentru că nu le explică nimeni că în secolul al XXI-lea gospodăriile se pot organiza și altfel? Eu cred că o preocupare sistematică pentru reducerea acestor drame și pentru schimbarea mentalităților învechite ar fi la fel de importantă ca și reformarea sistemului de învățământ.
Mă gândesc și la copiii ai căror părinți au posibilități materiale, dar sunt ignoranți sau indiferenți în a-i educa. Părinți care nu alocă timpul și energia necesare sau care nu știu cum să-i crească pentru a le dezvolta aptitudini soft necesare: colaborare, comunicare, încredere în propria persoană și în alții, gândire critică, viziune de ansamblu. Astfel de părinți își supraîncarcă fără discernământ copiii cu meditații și ore de sport, muzică, desen etc. și respiră ușurați crezând că, astfel, copiii nu le simt lipsa. Când merg cu ei la serbări și concursuri, în grabă, aplaudându-i distrați între două convorbiri telefonice sau mesaje, le spun că sunt grozavi, indiferent că e așa sau nu, pentru că e cel mai comod așa. Acești părinți le dau de toate copiilor, fără să-i învețe că lucrurile se obțin cu muncă. Ei sunt de multe ori acei șefi care se plâng când subalternii lor, mai ales cei tineri, nu-și înțeleg rolul, sunt impertinenți, indisciplinați, nu au răbdare, nu știu să colaboreze și să comunice etc. Oare sunt conștienți că acești tineri sunt copiii unor părinți la fel ca ei? Și oare știu într-adevăr să se poarte cu ei? Eu cred că pentru a crește bine copiii nu e suficient să petreci foarte mult timp pe lângă ei, fiind însă cu mintea în altă parte, ci e necesar să le dăruiești cu adevărat puținul timp pe care ți-l permiți, spre binele lor. Am văzut copii bine crescuți și tineri performanți, cu toate că au avut părinți foarte ocupați.
Mă mai gândesc la lipsa unei conlucrări reale între mediul de afaceri și sistemul de educație. Mediul de afaceri nu știe să dea ajutor, sau nu știe ce ajutor să dea, iar sistemul de educație nu știe să-l ceară sau să-l aprecieze atunci când îl primește. Se plâng unii de ceilalți în media, dar nu comunică autentic ca să repare ceva și nu lucrează pentru binele reciproc. Prin urmare, nu se creează o sinergie care să conducă la crearea de competențe utile pe piața muncii. Există doar unele inițiative izolate, ca niște flori cu care nu se face primăvară.
Avem nevoie de conducători care să-și dezvolte competențele de management și leadership
Angajatorii din România au rămas în urma celor din economiile dezvoltate. Acolo se organizează programe de reducere a stresului și de parenting, se oferă soluții pentru îngrijirea copiilor, se caută soluții de lucru de la distanță și de lucru cu program flexibil, pentru ca angajații să fie mai echilibrați, iar familiile lor mai mulțumite. S-a constatat că aceste eforturi aduc și reduceri de costuri cu combustibilii, energia electrică, cu chiria și întreținerea clădirilor etc. Mulți dintre cei care ocupă posturi de decizie în România nu au competențe de management sau de leadership. Nu știu nici să-i inspire, nici să-i organizeze pe oamenii cu care lucrează, de aceea nu sunt capabili să-i determine să devină productivi, loiali, mulțumiți de locul lor de muncă, de ceea ce fac. Astfel de conducători, care nu sunt nici lideri, nici manageri, nu știu să-și dezvolte oamenii și nici să le găsească activități potrivite profilului lor; de aceea nu au suficienți angajați performanți. Oamenii își părăsesc șefii incompetenți, plecând în alte companii sau plecând din țară.
Este păcat, pentru că acești șefi ar putea deprinde competențele de management și de leadership, dacă ar conștientiza că au nevoie de asta. La ora actuală, există în România o ofertă diversificată de programe de dezvoltare de foarte bună calitate, adresate managerilor. De la workshopuri de o zi, două sau sesiuni de coaching, la cursuri complexe de formare continuă ori la programe MBA și EMBA. Dacă ar exista o preocupare serioasă din partea companiilor și a angajaților înșiși, s-ar putea accesa cele mai adecvate soluții de învățare, cu randamente foarte bune ale investiției făcute. Mulți dintre cei în cauză spun că astfel de programe sunt scumpe, în schimb aleg să investească în lucruri materiale costisitoare, de cele mai multe ori perisabile. În timp ce acestea se degradează sau se defectează, competențele și relațiile umane care s-ar crea ar fi utile pe viață.
Articol preluat din numărul 256/aprilie 2019 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.
