Voci mute. Povestea neromanțată a ”celorlalte” femei
În munca mea, am deseori privilegiul să întâlnesc femei cu profesii duse la rang de artă prin pasiune și dăruire. Femei care nu se feresc să vorbească despre sacrificii ori compromisuri, pe care, inerent, odată ajunse în vârf, trebuie să și le asume.
Întâlnesc, de asemenea, femei lider sau care performează în domenii dure, care nu se sfiesc să recunoască importanța misiunii lor și să se mândrească cu faptul că au reușit să se ”infiltreze” în structurile de conducere ori în breslele profesionale cândva exclusiv ale bărbaților.
De fiecare dată sunt impresionată de munca lor, de puterea, motivația, angajamentul, de energiile și eforturile care le alimentează ca un combustibil viu fiecare succes. Le admir și simt un soi de trufie ”feminină” când sunt lăudate că, odată ajunse sus, și-au impus propriile reguli de conducere, reușind să facă din clădirile de birouri, din ateliere, fabrici ori uzine un loc mai bun. Și da, mărturisesc, sunt mult mai sensibilă la succesul femeilor, pentru că știu că în spatele fiecărei ”victorii” sunt mult mai multe renunțări și mobilizări de forțe interioare ori exterioare.
Astăzi, însă, nu despre ele o să scriu, despre prim-soliste. Ci despre celelalte. Despre sutele de mii de femei ce performează în disonanta orchestră a societății ca personaje secundare, despre rolurile și povestea neromanțată a prezenței lor pe scena publică.
Am ales ca astăzi, așa cum spunea Malala Yousafzai, să ”îmi ridic vocea nu pentru a striga, ci pentru ca cei fără voce să poată fi auziți”.
Povestea neromanțată a ”celorlalte” femei
În orașul din care vin, nu există noțiunea de leadership. Mai bine de 20 de ani am scris din și pentru orașul acela și nici măcar o dată în textele mele nu am folosit cuvântul leadership. De fapt, scanați presa locală și o să înțelegeți: în comunitățile medii și mici, dar, mai ales, sărace, liderii sunt DOAR de partid, de sindicat, de ONG. La serviciu, ai director, manager sau președinte.
Nici nu am realizat asta până să vin la CARIERE!
Asta nu înseamnă însă că oamenilor nu li se respectă drepturile, doar că altele-s prioritățile, iar piața muncii este supusă la altfel de încercări.
La un moment dat, chiar am sunat ”acasă” și l-am întrebat pe un fost colaborator:
– Domnule director, noi de ce, în atâția ani, nu am vorbit niciodată despre leadership?
– Leadership?!… Doamna Cati, doar ne cunoașteți… avem noi timp de fițe, mofturi și fonfleuri? Noi ne zbatem să asigurăm salarii și un loc de muncă stabil!
Adică, interesul și grija față de oameni există, doar că au rămas blocate undeva în timp și în zona aceea rugoasă a supraviețuirii.
În plus… mai trebuie să subliniez ceva. Chiar și aici, la București, despre ”arta de a conduce” se vorbește doar la nivelul mediului de business. Evident că leadershipul e o noțiune abstractă în orașe precum al meu, în care, de regulă, cel mai mare angajator este Spitalul Județean, al doilea Inspectoratul Școlar, urmat îndeaproape de administrația publică – adică statul.
Cine să cultive noțiunea de leadership într-o asemenea comunitate, când în administrațiile locale nu profesionalismul și performanța dictează, iar aceleași administrații dirijează, practic, tot ce se întâmplă și-n spital, și-n școală, și-n cultură, ba chiar și cine și în ce condiții investește.
Cine să promoveze leadershipul și organizația sănătoasă într-un oraș, dacă acesta nu are un mediu privat puternic ancorat nu doar economic și financiar, ci și în realitatea socială?! Una care, într-un astfel de oraș, e preponderent a celor ”fără voce”. Puțini bărbați (pentru că cei mai mulți muncesc deja în alte țări sau în orașele mari, dezvoltate), și multe, foarte multe femei. Și în instituțiile de stat enumerate mai sus, și în mediul privat, pentru care, de cele mai multe ori, afacerile înseamnă comerț și fabrici din mica industrie, în care lucrează cu precădere femeile. Deseori până la epuizare și pe salarii foarte mici.
Și vorbim de sute de mii de femei ale căror responsabilități nu se termină la ușa magazinului sau la poarta fabricii. Cu venituri modeste, comunitatea nu are putere să le ia de pe umeri nici din povara casnică – puține își permit să comande mâncare, să plătească ajutor la menaj ori să-și înscrie copiii la after school (de exemplu).
Ele duc greul în multe comunități din țara asta și, cel mai probabil, li se pare S.F. să lucreze într-o companie în care vocile să le fi auzite, ori șeful să fie interesat de insomniile lor, de programul sau sănătatea copiilor.
Mulți sociologi spun că țara are nevoie de lideri – la modul general. Astăzi însă, plusez: pentru miile acestea de voci mute, țara are nevoie de lideri femei! Ba mai mult, are nevoie de lideri femei în politică. Prezențe integre, autentice, adevărate modele de profesionalism și virtute.
Leadershipul nu e un moft, iar prezența femeilor în politică trebuie să fie considerată normală, sănătoasă, nu un procent stabilit prin norme și directive ori un angajament ce trebuie bifat.
Femeile care muncesc au nevoie de protecție și nu, nu în zona aceea, așa cum spuneam mai sus, rugoasă, a drepturilor primare. Femeile au nevoie de protecție în zona sensibilă, cea care însumează toate rolurile lor, impuse sau arogate: casă – masă – maternitate – carieră. Pentru că povestea neromanțată a femeilor pe scena publică presupune o piesă cu multe instrumente, ce are nevoie de armonie, dar, mai ales, de un acordaj fin, pe care nu îl poate simți decât cineva care cunoaște întreaga partitură, trăiește în același ritm și aspiră la aceleași idealuri.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 276
Pentru abonare, click aici