Turnul de fildeș s-a dărâmat
La începutul carierei mele (în cretacicul timpuriu, așa cum chicotesc acum mai tinerii colegi), pentru câțiva ani, am lucrat în două mari întreprinderi de stat. Fabrici cu mii de angajați, a căror singură misiune era să realizeze planul. O organizare complexă, dar rigidă, un amestec funcțional, dar eterogen, care stratifica clar două lumi diferite, nemiscibile: lumea de jos, șaiba, și lumea de sus, direcțiunea.
Ca exponent al lumii de jos, în afara șefului direct, care te cunoștea îndeaproape, cu bune și rele, nivelul de conducere la care aveai acces era, cel mult, șeful de secție. La ”birouri” ajungeai rar și părea, mai degrabă, o aventură. Pentru că, în lumea aceea, sediile centrale erau adevărate turnuri de fildeș, la care doar priveai cu jind ori teamă. Îmi amintesc, în puținele cazuri în care vreunul dintre muncitori trebuia să ajungă la sediu, se pregătea ca de sărbătoare, deși, mai mult de paznic, casieră ori doamnele de la personal, rar avea ocazia să vorbească și cu altcineva. Directorul general … ehei!, era norocos dacă îl zărea prin curte, fugitiv, de regulă când urca sau cobora din mașină. Oricum pentru directori exista o altă intrare/ieșire.
În 1993, când marile întreprinderi au început să se năruie una câta una, m-am trezit dintr-odată în afara acestui amestec, în care, oricum, nu-mi găsisem nici locul, nici rostul. Aveam doar un dosar cu șină în mână (în care erau frumos rânduite câteva adeverințe și o diplomă de inginer), și foarte, foarte multe frici și întrebări în minte. Încotro?!
Din pură întâmplare, am aflat că se fac angajări în învățământ. Am intrat în inspectorat cu mult curaj și speranța că acolo îmi voi găsi sensul. Examene, cursuri, repartiții, am străbătut un adevărat labirint de procese și proceduri până am ajuns la clasă. În interiorul ei, îmi trăiam visul și îi ajutam cu toată puterea pe cei mici să și-l construiască pe al lor. Dincolo de pereții școlii însă, aceeași acreală, aceeași superioritate, același amestec eterogen dintre lumea de jos, a dascălilor, și lumea intangilibă a lor, a inspectorilor. Îmi amintesc, când suna centralista că de la inspectorat au plecat în teritoriu mai multe mașini, și sigur una e pe ruta noastră, toată cancelaria paraliza. Tot corpul profesoral intra într-o vrie, domolită deseori cu multe pastile de extraveral. După 4 ani, am părăsit dezamăgită sistemul, dar conștientă că nu-mi abandonez nici profesia (încă o consider cea mai frumoasă etapă a carierei mele), nici echipa, ci modul absurd și rece în care sistemul era condus.
Iată-mă, așadar, din nou, afară, în mână cu același dosar cu șină, doar ceva mai voluminos, întrebându-mă: încotro?!
Ei bine, tot întâmplarea a făcut să ajung într-o nouă poveste, jurnalismul. La primul post de radio la care am lucrat nu mi-am întâlnit niciodată patronul, dar îi știam numele, la primul ziar, n-am aflat niciodată cine era, de fapt, în spatele editorului șef, cel mai înalt din scara ierharhică la care redacția a avut acces.
Ani întregi în care am făcut teren, am avut tot felul de șefi, mai buni, mai răi, majoritatea însă interesați doar de impactul subiectului adus și calitatea scrierii. Dar am și intervievat sute de directori ori patroni, primii preocupați mai mult de propria funcție, ceilalalți de profit. Rar am întâlnit, în anii aceia, oameni cu putere de decizie dispuși să pună în prim plan echipa și angajatul.
Eu, de exemplu, pentru prima dată am simțit că lucrez cu lideri, nu cu șefi, prin 2004. Pentru prima dată am avut superiori pe care îi interesau și cât timp lucrez, și în ce condiții, și ce sacrificii fac pentru a aduce un articol de prima pagină. De la ei am învățat enorm. Printre multe altele, cel mai important lucru, pe care l-am și respectat cu sfințenie după ce am fost la rându-mi promovată – ușa Redactorului-șef să fie în permanență larg deschisă. Pentru oricine.
Era însă un adevărat curent, pe care îl percepeam prin tot mai multe companii. Tot mai mulți directori începuseră, cumva, să deschidă ușa turnului de fildeș, să coboare mai des printre oameni, dar și să-i lase pe aceștia să ajungă mai ușor în lumea de sus. În citadela managementului apăruseră primele fisuri.
La acel mijloc de ani 2000, era directorului rece și distant, care urmărea, gestiona și controla totul de undeva de sus, din spatele unui uriaș perete de sticlă, începuse să apună! Iar în birourile cu ușile larg deschise au început să se strecoare liderii.
Acum, pandemia a desferecat și cele mai rezistente uși, a rupt bariere, a șters granițe și distanțe și a obligat, deopotrivă, oameni și lideri să-și deschidă inclusiv ușile propriilor case. În plin ”război” Covid, chiar și ultimele turnuri de fildeș nu și-au mai găsit rostul, au căzut unul după altul. Lumile s-au amestecat, ”soldați” și ”generali” împreună construind, umăr lângă umăr, scut lângă scut, o adevărată centură de siguranță în jurul companiei. Un ”scut lângă scut” ce va trebui menținut mulți ani de aici înainte. Cum? Ei bine, aceasta mi se pare cea mai importantă provocare a liderului post-Covid. Să-și țină oamenii umăr lângă umăr și împreună centură de siguranță în jurul businessului.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 275
Pentru abonare, click aici
