The Piano Man
Ploua cu pofta, nesfarsit, tropical… de mai multe luni. Unde s-a dus primavara mea? Abia am apucat sa vad o lalea, iar bujorul mi-a mirosit doar pret de-o clipa. Cand nu ploua, se pregateste sa ploua. Aburi grosi valatucesc aerul. Abia mai respir. Aburi de oras in calduri, zeama fina de asfalt, esenta de om transpirat, gradina de pensionari pasionati de hibiscus. Umezeala si nervi. Tensiunea de dinaintea furtunii, grabita sa stearga amintirea celei tocmai trecute. Musteste coaja de copac si sta sa incolteasca chitul de la ferestre… Vedere cu aburi din capitala.
As semna si i-as trimite-o celui mai trist european. Celui pierdut pe o strada din Comitatul Kent, Marea Britanie. Lui Piano Man, cum ii spun psihologii. Agentiile de stiri anunta ca l-au gasit ud tot, umbland fara rost prin ploaie. N-are identitate, nu vorbeste. Cineva i-a scos etichetele de pe haine. Nu poate fi asezat nicaieri in jocul de puzzle al existentei normale. E tanar si nelinistit. Speriat, poate. Sau doar mirat. Unde e primavara lui? Poate si el o cauta, prin ploaie. I-au dat o hartie si un creion. Semnele umanitatii. Hai, arata-ne ceva! Scrie-ne cine esti! Si a desenat un pian de concert. In fata lui, un scaun. Locul lui, poate. A fost dus la cel mai apropiat instrument. Si a cantat cateva ore in sir. Minunat, clasic, transpus. Asa incat povestea sa aiba si nuante lirice. Un pianist pierdut, fara memorie, fara istorie, fara primavara… pe care nici una dintre orchestrele lumii nu-l revendica.
V-am aburit?! Nu intelegeti ce m-a apucat? Stati linistiti, situatia e sub control. Doar ca ma macina un gand: ce-ar fi fost daca necunoscutul n-ar fi desenat un pian, ci un pickhammer? Sau o bomba?
Da' ce-am, dom'le?! De cand scriu asa? Dati-mi o hartie si-un creion sa va desenez un editorial. Poate o sa fiu mai coerenta…