Și dacă nu mai pot?
Aud des în jur că oamenii sunt obosiți, că nu mai pot, că nu mai au chef, că, poate, au îmbătrânit, că nu mai e ca înainte. E un fel de oboseală amestecată cu lehamite, cu sastisteala de tot și de toate. Un fel de încercare de a fugi din propria viață, ca și cum ai ieși de la un film care nu îți mai place și ai merge alături, la un alt film, poate te prinde, apoi ai ieși și ai vedea ce e și în altă sală. Știți cum sunt sălile de cinema la mall, unele după altele, mai sus, mai jos, mai la stânga, mai la dreapta. M-am întrebat de multe ori cum ar fi să ies și să intru în alte săli, doar așa, să văd ce se întâmplă.
Înțeleg oboseala, plictiseala, neîncrederea, starea de viețuire de pe o zi pe alta, doar-doar apare un Deus ex machina care să ne salveze.
Dacă anul trecut aveam toți energie, anul acesta ne-am târât, de multe ori, asemenea jucăriilor triste cu bateriile pe terminate.
Nu fac eu notă discordantă. Am avut câteva săptămâni în această vară în care numai voința și autodisciplina m-au făcut să mă repun pe picioare, asemenea unui Hopa Mitică ce se ridică automat.
De anul trecut încoace, am făcut eforturi să fiu în echilibru, am avut zile grele, zile bune, m-am supărat enorm, am avut dezamăgiri cât casa. Am avut de lucru foarte mult, am avut senzația de singură pe lume, impresia că orice aș face pentru unii, nu contează, mi-a fost rău fizic de nu mai știu câte ori anul trecut. Am slăbit 7 kg și am pus la loc vreo 5, am avut senzația că sunt ca șoricelul în roată, alergând ca nebunul, iar rezultatele veneau foarte greu. Mi-a fost teamă, am fost nesigură, reperele mele erau parcă pe nisipuri mișcătoare.
Când încercam să analizez, vedeam cum vine norul negru al melancoliei, al disperării, al lipsei de speranță, și făceam un efort conștient de a nu mă uita în acea direcție. Nu pentru totdeauna. Doar pentru o vreme, poate amânam pentru a doua zi, asemenea lui Scarlet O’Hara, din Pe Aripile Vântului, care lăsa pentru ziua următoare gândurile care nu îi conveneau.
Uneori amânarea aceasta a meritat. A doua zi vedeam altfel. Alteori, am amânat pentru a treia sau a patra zi, știind că nu era bine să mă gândesc atunci, că aveam treabă. Reflectam când nu se mai vedeam norii aceia care puteau să îmi încețoșeze gândirea și când îmi regăseam puterea.
Nu cred că avem de ales. Sigur că ne e greu. Sigur că am obosit, că vrem altceva, nu ne mai găsim sensul, uneori, nu ne simțim văzuți, apreciați, valorizați, parcă facem multe în gol, fară rezultate.
Dar care este alternativa? Să ne dăm drumul, să ne lăsăm să ne ducem la vale, să abandonăm tot ce am construit?
Sau, mai degrabă, să ne ținem în mâini, așa cum țineam în mâini sforile păpușilor, când eram mici, și jucam teatru cu ele?
Sau să ne ducem la culcare când nu mai putem, să ne odihnim mai mult?
Sau să ne îngăduim câteva zile departe de lumea dezlănțuită, departe de valea plângerii căscată în jur, undeva în natură, unde să ne regăsim pe noi, sensul și energia noastră?
Sau să ne amintim prin câte am trecut în viață, câte au fost mult mai grele, și că, de fapt, am fost învingători?
Sau să ne bucurăm pentru cine și cum suntem, pentru ce avem, pentru că suntem sănătoși, avem familie, prieteni în jur?
Nu vine cineva să ne salveze. Sau poate că vine, însă pentru puțini, rar.
În general, e bine să ne salvăm noi pe noi, să fim și păpușa și păpușarul, să știm ce ne face bine, ce ne face rău, să amânăm unele decizii, să căutăm sprijin în jur, să spunem NU când nu vrem sau nu putem ceva, să ne căutăm sursele de energie și de entuziasm.
Cel mai ușor e să lăsăm sforile păpușii pe jos. Abandonul e uneori la îndemână. Însă, într-o situație dificilă, ce am recomanda oare celui mai bun prieten?
Dacă acel prieten suntem noi înșine?
Imagine de Gerd Altmann de la Pixabay
