Sa mai fie timp…
Unii pleaca repede, invaluiti in coconul de grija al familiei. Asa de repede ca n-am timp sa ma invinovatesc, sa ma cert cu constiinta. Ma cruta chiar si de cea mai fugara remuscare. Altii insa, precum Dinica, ma avertizeaza din timp: "Vezi ca n-o sa ma mai vezi! Ai timp sa-ti para rau…" Si-mi pare. Ca sufera, ca nu i-am pus la picioarele carierei umilele noastre pagini, ca nu l-am mai vazut jucand pe scena…
Tintuit intr-un pat de spital. Mut si surd. Desprins de cruzimea buletinelor medicale care ma tin si pe mine, cumva, conectata la stimulatoarele si simulatoarele lui de viata. Aflu ca avea Alzheimer, ca din cand in cand, repeta rolul dusului. Ca si unuia care si-a construit cariera bazandu-se pe ea, memoria ii poate juca feste.
Dar memoria mea? A noastra? Ce justificare are? Poate doar aceea ca stiindu-i la locul de munca, pe scena, nu mai avem a-i intreba nimic. Consideram ca ei stiu ce au de facut, care le-a fost menirea si drumul si, deci, nu mai e nevoie sa-i chestionam despre cariera. Actorii muncesc la vedere, sub reflectoare, oricine le stie job descriptionul, n-au nevoie de carti de vizita si PR. Iar performanta li se cantareste direct, crud, fata in fata in acele cateva zeci de secunde de aplauze. Probabil ca-i invidiem, noi, ceilalti. Probabil ca ne-am dori expunerea si succesul lor, dar nu stiu cati dintre noi am avea taria sa ne supunem judecatii unor straini pentru fiecare cuvant spus si respiratie tinuta. Nu stiu cati dintre noi am rezista sa muncim sub lupa.
Credeam ca nu mai e nevoie sa vorbim despre ei. Acum nu mai cred. Ma rog sa mai fie timp. Hai, maestre, ridica-te!