Libertatea de exprimare a lui „Cruţă-mă, şefule!“

Dacă tu nu eşti în stare să îţi respecţi drepturile şi obligaţiile, atunci plăteşti, sub o forma sau alta. A nu se înţelege că sunt de acord cu crima. La distanţă de ani lumină de mine acest gând. Crima nu justifică, sub nici o formă, o altă acţiune care ar putea leza pe cineva, în orice fel. Dar dacă împungi ursul cu o creangă, nu te aştepta să se ridice în două labe şi să îţi spună „Merci, mon ami, că m-ai trezit!”.

„Libertatea mea se opreşte acolo unde începe libertatea altuia” este un citat al lui Maximilien Robespierre, unul dintre simbolurile Revoluţiei franceze. Tot el este cel care a spus că „secretul libertăţii ţine de educaţie”, iar eu aş spune că ţine şi de bun simţ. Cei de la Charlie Hebdo şi-au bătut joc ani de-a rândul de anumite valori, iar noi, acum, arătăm că suntem de acord cu ei. Mai mult, sunt sigur că o mare majoritate a susținătorilor ideii de „exprimare liberă şi necondiţionată” nu au auzit în viaţa lor de respectiva publicaţie franceză.

În România, art. 30 din Constituţie vorbeşte despre „libertatea de exprimare”. Mai jos redau integral alineatele 6,7,8, pe care se pare că toţi românii care acum postează „Je suis Charlie Hebdo” nu le cunosc.

(6)Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Înţeleg ideea de solidaritate cu victimele atacului, dar în România s-a propagat ideea de solidaritate cu „acea libertate de exprimare”. Înţeleg prin asta că unii conaţionali sunt solidari cu insulta adusă unei religii, unei idei, unei situaţii, unei valori. Sunt ateu şi urăsc în egală măsură credincioşii extremişti de orice religie, aşa cum urăsc şi ateii extremişti. Dar aici mă opresc, la a-i urî în intimitatea propriei minţi. Le condamn gesturile, dar nu merg în a-mi exprima frustrările legate de ei atacându-i în diferite moduri. Merg pe principiul că dacă te las să trăieşti, lasă-mă să trăiesc (Live and let live!). Înainte să ceri respect, învaţă să-l oferi! Este o regulă de bun-simţ pentru orice fiinţă.

Preţul libertăţilor înţeles greşite a fost plătit scump, mult prea scump, din păcate. Cu ce este vinovat poliţistul musulman, Ahmed Marabet, cel care a fost rănit şi apoi executat fără ezitare de către extremişti? Ultimele lui cuvinte de „exprimare liberă” au fost: „Cruţă-mă, şefule!”, fiind rănit, căzut la pământ şi cerând îndurare pentru propria-i viaţă. Şi pentru ce? Pentru câţiva colegi de breaslă de-ai mei, care au considerat, ani de-a rândul, că jignirile mai mult sau mai puţin voalate, ascunse sub formă de satiră, pot avea trecere în schimbul a câtorva râsete. Pentru toţi cei care au postat afişele cu „Je suis Charlie Hebdo”: aţi mai fi făcut asta dacă în locul lui Ahmed Marabet vă erau fratele, sora, mama, tatăl, fiul sau fiica? Derulaţi în propriile minţi imaginea cu cea mai dragă fiinţă a voastră cerând să nu moară şi apoi inevitabilul final. Mai sunteţi atât de solidari cu „libertatea de exprimare”?