Încredere, rațiune și credință
Îmi suflec mânecile, îmi pun un zâmbet pe față și pornesc. Zi de zi, drum după drum. E greu, e ușor, nu contează! Am lucruri de făcut, am oameni de-ntâlnit, am întâmplări de trăit. Cărarea-i lină, alerg, găsesc obstacole, le trec. Mă-mpiedic, mă ridic. M-așteaptă drumul!
Cu gândul acesta, în fiecare dimineață, de 9 – 10 luni încoace, îmi pun rucsacul în spate și plec. De multe ori, habar nu am unde și cum o să ajung, cine sau ce mă va împinge înainte, cine sau ce m-ar putea trage înapoi. Dar ce e sigur, previzibil, astăzi? Cine dintre noi știe, în fiecare dimineață, ce să pună exact în ipoteticul rucsac, astfel încât nici să nu îi lipsească ceva la nevoie, nici să nu devină prea greu, o adevărată povară? Cine? N-am mai trecut prin așa ceva, nu există un precedent după care să ne setăm coordonatele.
Oameni, comunități, organizații străbatem zi de zi alei, abandonăm rute știute și ne reconstruim altele, doar pentru a găsi calea cea mai bună către ieșirea din haos. În niciun caz nu ne oprim. În fiecare zi ne-așteaptă drumul!
Nu e simplu. Uneori lucrurile ne ies, unori nu, sau nu așa cum ne-am dori. Alteori, deși avem succes și simțim o satisfacție deplină, atât de mare încât am vrea să zburăm, constatăm că prea mulți oameni sunt prinși de aripile noastre și, oricât am vrea, n-avem destulă energie să îi ridicăm pe toți. Și asta doare. Dar… ne așteaptă drumul! Imprevizibil, fără niciun turn de control. Poți însă să judeci și altfel lucrurile, nu pot zbura acum, dar, în alt context, toți oamenii aceștia vor reuși să mă susțină, să mă ajute să nu mă prăbușesc. Depinde doar de tine cum privești, de busola ta interioară și setul de valori după care o ghidezi.
De aceea, în aceste zile, mai important decât orice mi se pare ca, la sfârșitul fiecărui drum, să poți să spui împăcat: am dat tot ce am putut și am făcut totul cu bună-credință.
Buna-credință. Ea este, astăzi, pentru mine, nordul busolei interioare și farul care mă ghidează în tot haosul din jur. Un far pe care îl țin viu alimentându-l, în părți egale, cu încredere și rațiune. Încrederea în mine și în cei din jur, în puterea minții umane de a reacționa în virtutea instinctului de conservare, dar și în energia conștiinței sociale.
Prețul neîncrederii îl trăim deja, e al naibii de scump. Zi de zi vedem cum România urmează două căi. Una în care haosul se amplifică cu fiecare pas, în care se aleargă în dezordine, fără reguli, fără țintă, fără consecințe asumate. Cealaltă într-un marș susținut, dozat, cu un scop clar, din care fiecare drumeț își ia puterea de a-și accepta constrângerile.
Care e calea corectă? De ce am ajuns aici? Nu e vreme de dezbateri, de căutat eroi sau vinovați. Ce trebuie să facem, și încă cu celeritate, este să ne întregim, să ne armonizăm scopul. Și atunci, ușor, ușor, căile acestea acum paralele se vor apropia tot mai mult una de alta.
Pentru asta însă e nevoie tot de încredere și de mecanisme naturale care să o genereze. Adică, la nivel macro, de decizii bine chibzuite și bine explicate și aplicate, de autorități unite în promovarea și urmarea acelui scop comun. La nivel micro, mai mult ca oricând, de respect, responsabilitate și sinceritate.
Să lăsăm încrederea să se erodeze și mai tare, e un risc prea mare să ni-l asumăm.
De aceea, în rucsacul pe care mi-l așez în spate, în fiecare dimineață, pe lângă încredere și rațiune, pun și câte un strop de înțelegere și răbdare pentru cel cu care, deocamdată, merg în paralel. Și mai pun ceva, esențial în aceste vremuri: credință.
Credință în Dumnezeu și în puterea noastră de găsi împreună calea cea mai sigură. Pentru că, pe tot acest drum anevoios, nu e vorba doar de a ieși sau a te pierde în haos. Drumul acesta este, de fapt, despre a răzbi împreună.
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 268
Pentru abonare, click aici
