Eu pe mine ma
Ce vrea sa insemne faptul ca ne luam atata libertate de la gramatica? In prima instanta, incultura. (Dar cui ii mai pasa acum de limba romana?) In cea de-a doua, insa, descopar un fenomen tot mai larg raspandit: cel al personalizarii peste masura, peste orice masura. Sa fie de vina contactul prea strans cu spiritul american, cel care face lege suprema din „eu” si din „mine”? Sa fie alta explicatia? Nu mi-e clar. Cert e ca tot mai des oamenii conjuga verbe in forme inacceptabile pana mai ieri. „Te negociezi cu el”, sunt sfatuita, ceea ce ma face „sa ma rad”. „Te risti sa pariezi? Se merita!” Pe cale logica, daca „ne riscam”, si „eu o sa ma merit”, si „tu te vei merita”, si „noi ne meritam”. Nu soarta, cum scrie la dictionar despre verbele tranzitive, ci pur si simplu asa: „noi pe noi ne”. La fel, as putea sa ma joc cu „se exista”: „eu ma exist”, „tu te existi”, „el se exista”…
Vi se pare comic? Inca vi se mai pare comic? Inseamna ca sunteti dintre cei, putini la numar, in care gramatica limbii romane a lasat o samanta. Suntem tot mai putini. „Ma asum” sa spun ca vom fi curand o specie pe cale de disparitie, lucru care „ma dispera”.
Si totusi, ceva imi spune ca altundeva e explicatia, nu in lipsa de la orele de scoala, ci in lectia autodeterminarii pe care am inghitit-o nemestecat. Daca n-ai discernamant si ti se repeta la nesfarsit ca esti propriul tau stapan, ca trebuie sa-ti construiesti singur destinul, ca esti cel mai important subiect din viata ta, ca esti liber sa alegi, ca doar de tine depind atatea si atatea lucruri, ajungi sa crezi in asta si „sa te vorbesti” (ups! se ia) in consecinta. Lasati gramatica! Ce e ea altceva decat o conventie?! Important e aici liberul arbitru si cat de profund a ajuns el sa ne guverneze, incat sa ne transforme perceptia despre puterea personala.
Daca putem face mereu mai multe lucruri autonom, fara colegi, parteneri ori complemente directe, in curand chiar vom ramane singuri, niste insule de selfmade, self-lived, self-ended… Si „sunt precisa” ca nu vrem asta!