„E nevoie de copii mai inteligenți decât telefoanele lor inteligente”
Cei care mă cunosc știu că sunt o împătimită a filmelor. E unul dintre cele mai simple moduri de a intra într-o conversație altfel decât politicoasă și banală și o metodă excelentă de a capta sau a menține atenția unui public. Am învățat asta nu în era digitală a video-ului/live-ului/youtube-ului, ci în școala comunistă, în care digitalizarea era un subiect ce ţinea de domeniul SF. Am învățat de la un profesor care știa să facă spectacol din fiecare oră de limba română. Fără manual, nici măcar acela unic, fără programă, fără frică, fără constrângeri, fără elitism, exclus meditații. Compensa în schimb cu exerciții de creativitate,cu mult sens, cu perspectivă, cu gândire critică, empatie, spirit de echipă, solidaritate, reziliență emoțională – cam tot ceea ce citesc eu azi, la peste 30 de ani distanță de anii mei de școală analogă, că ar fi direcții corecte în educația viitorului. Am avut norocul să „învâț în viitor” grație unei mâini de profesori care mi-au marcat viața. Și vă asigur că nici unul dintre ei nu provenea din vreo „școală bună”, în termenii snobi ai învățământului românesc elitist de azi, ci erau din „școala de masă”, cea care dă tonul unei societăți civilizate. Sau nu.
Revenind la filmele mele preferate despre educație, toate au ca numitor comun profesorii protagoniști care salvează cauze crezute pierdute. Elevi aflați la periferia societății, considerați irecuperabili, pe care acești educatori îi salvează, scoțând la iveală umanitatea din ei, dincolo de sărăcie, delincvență sau analfabetism. To Sir, with Love, Lean on Me, Stand and Deliver, Take the Lead, Beyond the Blackboard, Freedom Writers, Dead Poets Society, Etre et avoir ar putea fi modele de urmat. De cealaltă parte, exemplele autohtone precum Bacalaureat, ne țin captivi în realitatea unei educații care nu mai are șanse de salvare. Pentru că totul se raportează la sistem și mai puțin la oameni. Iar educația viitorului este doar despre oameni, nu despre roboți, așa cum s-ar crede la prima vedere. În era digitalizării masive, foarte necesară de altfel, la școală avem tot copii. Și profesori. Adică oameni care cresc oameni. De aceea e nevoie să investim în educație nu doar bani, ci și suflet. De aici vine miracolul, salvarea. Așa cum spune unul dintre profesorii din Take the Lead, un Don Quijote care se aventurează să îi educe pe copii prin dans: „E mult mai uşor să dai vina pentru problemele tale pe tatăl tău, pe mama ta, pe mediu, pe guvern, pe lipsa banilor, dar chiar dacă găseşti la cine să pasezi vina, tot nu faci problemele să dispară. Încerc ceva nou. Încerc.” Și reușește pentru că metodica lui Pierre Dulaine s-a extins ulterior în mare parte a Statelor Unite. Din aproape nimic, doar fiindcă i-a păsat. Și nu știu dacă atitudinea asta se poate algoritmiza în vreun fel pe care inteligența artificială să îl poată reproduce.
Citatul din titlu aparține lui Andreas Schleicher, unul dintre părinții testărilor PISA
Acest material a fost preluat din numărul 250 al Revistei CARIERE, ediția de septembrie, 2018.