Doctoratul? Imediat!
Pana intr-o zi, cand are revelatia. Cand vede ca se poate face sau spune si altfel. Cand simte ca ar putea el insusi construi ceva nou, negandit de altii.
O alta directie din care se naste ideea unui doctorat este marea pasiune pentru un anume aspect al preocuparilor. Pentru ca, fireste, nu tot ceea ce intalneste omul in profesie il inspira la fel. Sunt si lucruri pe care le-ar ceda cu placere altora sa le faca. Dar o felie ingusta din „placinta” pe care o formeaza competentele sale il pasioneaza devorator. Si sapa, si sapa, cu o devotiune greu de inteles pentru unii. In timp, din locul in care cei mai multi vedeau doar intuneric, se intoarce cu lumina. Iata, am descoperit!
Asta ar fi ordinea naturala a lucrurilor. In realitate insa, se intampla altfel. Tot mai des, doctoratul este un refugiu. O fuga de realitate. Se termina o facultate, se face un masterat si se pune repede si de un doctorat. Pe principiul ca tot esti in priza, ai exercitiul „tocitului”, pixul este deja incalzit si nici nu ti-a expirat permisul de intrare la biblioteca. Ce daca n-ai dat inca bine cu nasul de concret? Ce daca nu te-ai intalnit cu problemele reale ale specializarii tale? Doctorat sa fie!
La fel de indoielnica este si ravna pentru titlu de dragul dosarului. Da bine si pe cartea de vizita, iar CV-ul devine imbatabil. (Atat de imbatabil, incat multi angajatori se sperie). Frumos ar fi ca doctoratul sa fie o opera de artist mistuit de inspiratie, o punere in pagina a gandurilor nemaicitite sau nemaiauzite undeva, o ardere creatoare. Cuvinte mari? Nu, doar o parere de bun simt.
Sa fiu bine inteleasa. Am tot respectul pentru cei care detin titlul de doctor, pentru efortul si consecventa lor. Rezerva mea se indreapta doar spre momentul din cariera ales pentru doctorat si spre masura in care doctorandul, cu lumina lui, sporeste a lumii taina…