Doar mâinile care dor se văd
Mâinile ei urlau a durere! Brăzdate de crăpături adânci, ca niște râuri tumultoase ce-și făceau anevoie loc printre bătăturile pietrificate, palmele-i păreau o hartă ce adunase în ea întreaga suferință fizică a lumii. O hartă a deznădejdii și nenorocului, străjuită de unghii tăiate din carne, exact ca toate visurile ei retezate de destin.
Peste ani, când am citit pilda Părintelui Episcop Vasile Coman: „Munca e rugăciunea mâinilor”, la ea m-am gândit. Tăcută, resemnată, în spatele unei tarabe supraîncărcate cu legume, roadele acelor mâini ostenite, o biată femeie, învinsă de viață și de vremuri.
Am un respect profund pentru mâinile trudite. În piață, de fiecare dată, le caut. Mă impresionează până la lacrimi, dacă mâinile acelea bătătorite de muncă sunt de copil sau de bătrân. Și încerc să ajut. Pentru că mâinile care dor, din fericire (evident, cu ghilimele de rigoare) se văd!
Când ai mâinile rănite de muncă, te oprești. Le pansezi, iei o pauză să le vindeci. Dor prea tare ca să mai poți continua. Iar cei jur, pentru că văd, înțeleg.
Mintea rănită ori obosită, însă, nu se vede ”cu ochiul liber”. Plăgile ei, aparent invizibile, sunt ușor de ignorat. În primul rând de tine – e jenant să recunoști, și dacă recunoști, puțini te vor înțelege -, dar și de cei din jur – de teama stigmatizării, apelul de ajutor pe care îl transmite creierul obosit e de cele mai multe ori firav și subtil.
Pandemia a schimbat puțin abordarea aceasta, în sensul în care suntem ceva mai deschiși în a recunoaște, în a nu ne mai simți atât de ”vinovați” că obosim, deși ”stăm” toată ziua pe scaun. Însă nu ne-a scos și din mentalitatea ”și când nu mai pot, dacă trebuie, mai pot puțin”. Așa că încă tragem de noi, din ce în ce mai mult, din ce în ce în mai greu, și amânăm până în ultimul moment să acceptăm că da, chiar dacă nu se vede și fizic nu doare, există și epuizare mintală, emoțională sau profesională.
În organizații, burnout, cândva un subiect tabu, acum e tot mai des adus în discuție.
Doi ani de suprasolicitare psihică, emoțională, profesională era imposibil să nu lase urme, vorbim de un stres excesiv acumulat pe termen lung. Iar astăzi, chiar dacă pandemia nu mai e un factor stresor, sunt altele – prețuri, scumpiri, energie, război. Toate acestea te macină, plus responsabilitățile casnice, plus problemele copiilor, plus propriile nevoi. Plus responsabilitățile de la serviciu, că delegi niște sarcini, vin altele, predai un proiect, se întorc două, echipa pare tot mai mică, ziua tot mai scurtă.
Poate și de aceea ne este atât de greu să vrem să ne întoarcem la birou cu toată inima.
Unii iau în serios problema și caută soluții de reechilibrare. Alții insistă să nu schimbe nimic – la urma urmei, munca în exces e un tribut ce trebuie adus carierei, revoluției industriale/digitale, nevoii de a acumula ori de a-ți oferi un dram de confort.
Tu cum te simți?
Oare dacă ți-ai așeza pe tarabă toate roadele muncii făcute ”de pe scaun”, toate frământările, fricile, toate acele ”prea multe” acumulate în timp, oare câte crăpături adânci și unghii tăiate din carne ți-ar vedea ”cumpărătorul”?!…
Acest articol este preluat din ediția print a Revistei CARIERE nr. 277
Pentru abonare, click aici
