Cutia milei. Sau cum Dumnezeu face minuni din gesturi ori din sume mici

Dimineață, când am deschis Facebook, prima postare în news feed era a lui Vlad Voiculescu. Iar Vlad scria așa: ”Am auzit povestea asta ieri de la dna Polonic: o bătrânică s-a dus până la capătul Bucureștiului, în Dobroești, a sunat la MagicHOME Fundeni pentru că a auzit că sunt cazați acolo oameni amărâți cu copii mici, fugiți din Ucraina. A venit cu un bax de Pampers, două cutii de lapte și niște hăinuțe noi. A spus că atât a putut căra cu mâinile ei. Venise cu ce a putut ea cumpăra până în afara Bucureștiului, dincolo de Fundeni, cu transportul în comun și apoi pe jos”.

O poveste mică, despre un gest mic, dar care mi-a răscolit multe sentimente.

Pentru că mi-am amintit… Cutia milei

Am făcut mulți ani voluntariat și am coordonat echipe, pe cât de diverse în componență, pe atât de implicate fizic și emoțional în cauzele susținute. Știu bine cum oamenii se adună în jurul nucleului inițiator și apoi cooptează la rându-le alți oameni, și alți oameni, ca într-un proces chimic continuu, în care se combină tot mai multe elemente ori substanțe.

Astfel într-o campanie umanitară se creează legături solide, oamenii implicați se dăruiesc necondiționat cauzei și fac lucruri de care nici măcar ei nu se credeau capabili.

În toate aceste campanii am avut nevoie de bani. Sume mai mari sau mai mici, pe care le-am strâns, în cel mai pur sens al expresiei, leu cu leu.

N-am să uit niciodată, am depus la un moment dat în bancă aproape 10.000 lei, din care mai bine de 4 mii în bancnote de 1 leu. Bani donați de copii în școli, parte din pachețelul lor zilnic. O altă sumă importantă, cred că vreo 3 mii, era din bancnote de 10 sau 50 lei. Erau donații primite de la pensionari, bani rupți, în cele mai multe cazuri, dintr-o pensie extrem de mică sau colectați de preoți în cutia milei din cele mai sărace sate pe care vi le puteți închipui.

A fost, pentru mine, succesul maxim al unei campanii umanitare, chiar dacă suma aceasta acoperea doar mică parte din necesar. Dar a fost și una dintre cele mai importante lecții pe care le-am învățat. Pentru că, odată povestită, întâmplarea aceasta a avut efectul unui bumerang. A plecat de la noi și s-a întors însutit.

Ei, donatorii care din puținul lor oferă cu o sfială incredibilă și un sentiment acut de culpă că nu pot mai mult, ei sunt cei mai puri ambasadori ai unei cauze. Sunt, practic, cei care adeveresc expresia: Dumnezeu lucrează prin oameni. Și confirmă că, de fapt, minunile se fac din gesturi ori din sume mici.

Lucrurile acestea mici sunt cele care impresionează, provoacă și susțin înfăptuirea lucrurilor mari.

De aceea admir și învestesc cu o incredibilă putere tot valul acesta de oameni simpli (nu-mi place expresia, dar nu știu cum să-i diferențiez în alt fel) care vin în vămi sau în centrele de colectare cu ajutoare – îndrăznesc să spun, din nou, infime prin comparație cu necesarul. E mai mult decât remarcabil la propriu tot ceea ce fac! Și important metaforic, pentru că, prin exemplul lor inspiră, motivează, generează reacții în lanț.

Și mai e ceva important în gesturile acestor oameni absolut minunați, este atâta smerenie, atâta simțire, atâta suflet în tot și toate, încât valoarea fiecărui leu, fiecărui fruct sau bidon de apă oferit capătă instant dimensiuni nebănuite.

În 7 zile Dumnezeu a creat lumea. Tot în 7 zile, Rusia a distrus cel mai de preț bun al unui popor, PACEA.

Pentru că nu clădirile bombardate, nu bunurile distruse, nu pierderile materiale dau adevărata dimensiune a dezastrului. Ci bărbații care mor zilnic pe străzi, mamele ascunse în buncăre, bunicii disperați, copiii născuți în întunericul de la metrou, zecile de mii de refugiați care lasă tot în urmă.

Clădirile pot fi reconstruite. Doar ele! Bombele schilodesc, în realitate, sufletele.

Nu e în puterea noastră să oprim războiul. Dar ne putem așeza alegoric în fața acestor bombe, oferind, prin gesturile mici precum cele de mai sus, pansamente pentru sufletele schilodite.

Sursa foto: pixabay.com