Atitudinea pozitiva
Este o stare luminoasa, calda, pe care cel mai bine o reprezinta sportul. Am urmarit transmisiunile TV de la Campionatul Mondial de Atletism de la Paris cu gandul la tema lansata pentru acest numar din Cariere, atitudinea pozitiva. Ca orice roman, am focalizat pe evolutia sportivilor nostri. Trec peste partea nevazuta a lucrurilor, peste anii grei de antrenamente care aduc uneori dupa ele accidentari, operatii si dureri, peste dietele nemiloase, peste abandonul oricarei normalitati in viata de familie. Toate fac parte din sacrificiile cerute de performanta in sport, indiferent ce limba ar vorbi alergatorul, aruncatorul sau saritorul.
…Si ajung la amaraciunea cu care am asistat la esecurile alor nostri. Amaraciune cu atat mai mare cu cat, zilnic, presa romaneasca anticipa calificari, locuri pe podium, aur. Rand pe rand, toate sperantele noastre s-au naruit. Ale noastre, ale suporterilor, pentru ca despre ale sportivilor insisi nu stiu nimic. Nici macar daca au existat. Asa cum nu stiu nimic nici despre felul in care acesti oameni au fost pregatiti din punct de vedere moral pentru aceasta competitie. Faptul ca nu stiu nimic despre ponderea pe care antrenamentul psihologic o are in total pregatire nu m-a impiedicat insa sa constat rezultatele. Moral ridicat, mentalitate de invingator, atitudine pozitiva – zero. Asa s-a vazut pe ecran, asa s-a vazut in clasamentele individuale sau pe natiuni. Unde a fost determinarea, unde s-a ascuns increderea in performantele anterioare, unde a disparut bucuria de a confirma?
Cand deplang, in termeni atat de ignoranti in materie, "starea natiunii noastre sportive", nu o fac din sete de rezultate de varf, din dor de performanta. Ci doar ca sa semnalez ca din portofoliul de abilitati al atletilor nostri lipseste atitudinea pozitiva. Am vazut finaluri de curse in care alergatori ajunsi ultimii erau fericiti ca au incheiat-o, fericiti ca au participat, fericiti sa salute publicul, fericiti sa-i imbratiseze pe invingatori. Am vazut determinare si credinta ca poate invinge si la cel aflat pe locul opt si la ultimul clasat. Si am vazut ca nu exista inhibitii legate de culoarea steagului pe care il reprezinta. Au fost probe speciale destinate atletilor cu handicap. Dar sportivii nostri nu au concurat la ele, unde dizabilitatea e recunoscuta si asumata cu demnitate. Ai nostri au intrat in competitii normale, incercand sa-si eludeze handicapul de a nu avea atitudine pozitiva sau sa-l ignore. Poate n-a fost o idee buna. Poate Federatia Romana de Atletism ar trebui sa ceara forurilor internationale infiintarea unor probe speciale pentru sportivii care cred cu convingere ca vor fi depasiti, invinsi, infranti.