A fi sau a nu fi mahlerian
Vorbesc și vorbim despre compozitorul Gustav Mahler (1860-1911) pe care am avut onoarea și plăcerea (abia acum pot spune că da!) să îl ascult în cadrul Festivalului George Enescu. În interpretarea (deși sună redundant) Orchestre National de France, dirijor Christoph Eschenbach. Program: Cinci lieduri (solist baritonul Thomas Hampson) și Simfonia a V-a în do diez minor. Greu.
Numai că, nu știu dacă “de vină“ a fost tenta de vară indiană a serii se septembrie – înainte de a intra la concert, ori compania unor doamne încântătoare, sau farmecul de neînțeles al Sălii Palatului (spun așa deoarece știți bine că sala cu pricina nu este prea prietenoasă concertelor, dar acum efectul luminilor mai accentuate pe orchestră și solist scotea în evidență somptuozitatea muzicii), cert este că totul mi s-a părut acum de înțeles. Și am devenit mahleriană într-o clipă, amintindu-mi destinul incredibil al acestui om care și-a pus viața pe tapetul muzicii. Nu fără a-i obeserva, în public, pe Tudor Chirilă, însoțit de mama sa, actrița Iarina Demian, profund mahlerian absorbiți de muzică și aplaudând abia la final – adică exact așa cum nu a știut majoritatea publicului, care s-a trezit aplaudând în mijlocul liedului spre exemplu (nu-i bai, snobism ori nu, bine că a fost multă lume la Mahler…).
Mahler s-a născut la 7 iulie 1860 în localitatea Kaliste din Boemia, parte a Imperiului Austro-Ungar (astăzi în extremul SE din Republica Cehă). Fiu al unui hangiu evreu-austriac, Mahler îşi va petrece copilăria într-un mediu puternic rasist, ceea ce-i va afecta personalitatea pentru tot restul vieţii: "Sunt de trei ori un străin: în Austria, ca venind din Boemia, în Germania, ca fiind austriac, în lume, ca evreu. Pretutindeni un intrus, nicăieri bineveni"…
Ascultându-i muzica mi s-a perindat prin fața ochilor copilăria lui tristă, apoi mi-a răsunat în minte faptul că lungile lui simfonii exprimă tragediile, speranţele lui, diversele temeri, dragostea roasă de gelozie pe alocuri, puțină bucurie, multă durere, chiar și funcția pe care a avut-o la un moment dat – director muzical nemilos considerat, înotător, alpinist, influența wagneriană, publicul care nu îi înțelegea compozițiile (sau când i le-a înțeles a avut revelații, ca mine, dar era prea târziu. Sau prea devreme…), demisia forțată de la pupitrul Operei din Viena, succesul în America – în care nici chiar Mahler nu a crezut până nu a văzut,
Nu demult, France Musique publica un articol în care figura “compozitorului post-romantic” era conturată în câteva comentarii, de ce nu întâmplări…Astfel, “aflăm“ că debutează la Bad Hall (la sud de Linz) în Austria apoi, pe parcursul întregii sale vieţi, dirijează orchestre ale operelor din Ljubljana, Viena, Hamburg, Praga, Leipzig, Budapesta, New York…Activitatea sa de compozitor trece pe plan secund; slujba de şef de orchestră îi acaparează atât de mult timp încât nu mai apucă să scrie decât în lunile de vară. Victimă a antisemitismului, se converteşte la catolicism. În timpul celui de-al Treilea Reich, muzica sa a fost interzisă.
Înainte de a se căsători cu Alma Schindler în 1902 (la 42 de ani), Mahler nu a avut o viaţă sentimentală prea fericită; însă toate iubirile i-au inspirat opusuri musicale…Lieder eines fahrenden Gesellen (Cântecele calfei călătoare) începute în 1884, sunt născute din pasiunea nefericită pentru o cântăreaţă din teatrul în care lucra. Gustav Mahler era depresiv. La un moment dat, după ce a ajuns la concluzia că i-a provocat moartea fiicei sale mai mici, Mahler a suferit de un sentiment iraţional de culpabilitate. Va căuta sprijin la Freud, fondatorul psihanalizei. Tratamentul? Scurt. O discuție de patru ore.
La începutul secolului XX ia parte la visul american. În 1907 soseşte la New York unde i se oferă postul de dirijor şef al Operei Metropolitane. La primul său concert, dirijează Tristan şi Isolda de Wagner. Are succes la public, la critica americană. Dar nu are același succes la femeile bogate “din industrie“…Mahler demisionează la începutul anului 1911, se întoarce la Viena și moare la puţin timp după aceea. Cam atât. Spicuiri din viața unui geniu înțeles de neînțeles. Se spune că, “după Mahler, nimic din ceea ce fusese considerat <main-stream> în muzică nu mai putea fi folosit”.
***
“Celibidache nu a dirijat niciodată Mahler. Nu i-a plăcut, nu l-a înțeles sau poate că l-a respins înainte de a-l înțelege“, spunea dirijorul Christoph Eschenbach înainte de concertul de la Sala Palatului. Și a continuat, referindu-se strict la compozitor: “Mahler nu a primit răspunsul pe care îl aștepta din partea publicului. A fost dezamăgit, dar a spus: <nu-i nimic! Va veni și timpul meu>“.
Pentru mine, timpul lui a venit…
Roxana Roseti
Senior Editor Revista CARIERE
(credit foto: Gabi Boholț)