E necesară o revoluție de conștiință în educație, nu doar în ceea ce privește educația parentală
Educația șubredă are nevoie de reacții rapide la toate problemele
Prima mea nedumerire a fost legată de rapiditatea cu care s-a intervenit în această retragere. Dacă mă gândesc la cât de multe anomalii, derapaje și aberații se întâmplă anual în acest minister și fac legătura cu lipsa de reacție la nemulțumirile, petițiile, protestele părinților și educatorilor, ceva îmi dă de gândit.
Nu au contat nemulțumirile noastre ca părinți când a fost vorba de lipsa manualelor pentru generația care trece acum în clasa a VI-a, nimănui nu îi pasă că programele școlare sunt foarte încărcate, stufoase și anacronice, că aglomerația din școli duce la micșorarea „orei” de clasă la 35 de minute, că bursele de merit nu se plătesc cu lunile, că scade dramatic nivelul de pregătire al educatorilor, că bullyingul în școli a atins cote alarmante, că asistența sanitară și paza în școli nu există sau își fac treaba de mântuială. De ani de zile trenează aceste probleme, de ani de zile se scrie, se fac petiții, iar rezolvările vin cu o amânare de ani sau deloc.
În schimb, nu trec nici câteva zile și un proiect dispare pur și simplu, fără să existe o perioadă suficentă de expunere și de dezbatere. Cum s-a abordat subiectul diversității, însă, cum opinia publică a devenit brusc conștientă de pericole. Toate celelalte neajunsuri ale sistemului de educației enumerate mai sus (și sunt doar cele cu care mă confrunt eu direct, pentru că sunt mult mai numeroase) nu trezesc o astfel de revoluție de conștiință.
Vulnerabilizarea unor categorii sociale deja vulnerabile – familia monoparentală și persoanele cu dizabilități
Mie personal îmi ridică un semn de întrebare felul discriminatoriu în care este abordată familia monoparentală în comparație cu familia „intactă”, considerată ca fiind singura entitate care poate „furniza” copii echilibrați din punct de vedere emoțional, intelectual și social. Enunț care este în contradicție majoră cu realitatea României în care familia stabilă, intactă și morală nu reușește să rezolve probleme grave precum numărul imens al copiilor abuzați și neglijați, absenteismul emoțional al părinților care muncesc de dimineața până noaptea în corporații, numărul tot mai mic de copii care se înscriu în școală deoarece fie trebuie să muncească în gospodării sărace în care unul sau ambii părinți ai familiei intacte sunt alcoolici sau/și asistați sociali.
De ce nu reușesc valorile înalte ale familiei intacte să limiteze mortalitatea infantilă și malnutriția aflate la cote înalte, exodul de forță de muncă feminină în străinătate și tragedia copiilor rămași singuri acasă sau cu alte rude în vârstă? Ce le mai lipsește să mențină în țară tinerii care pleacă la muncă și studii exact în țările considerate „un pericol pentru integritatea și valorile familiei tradiționale?” De ce ne situăm în continuare pe un loc fruntaș la abandonul nou-născuților în maternități sau prin tomberoane și la numărul revoltător de mare de mame minore? Din prea multă pudibonderie și mentalitatea de struț a celor care refuză să vadă realitatea care nu le convine și să ia măsuri.
Într-o țară care pune familia tradițională pe primul loc, cu greu veți găsi în manualele copiilor din ciclul primar texte care să reflecte prezența tatălui sau contribuția lui la un parteneriat corect în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor. Ședințele cu părinții, grupurile de discuții și tot ce ține de educație sunt îndeobște considerate „treaba mămicilor”, așa cum au fost ele alocate de un mental colectiv patriarhal. Familia tradițională încă mai pune exclusiv pe umerii mamei tot ce ține de educația copilului, tatălui iertându-i-se mai toate absențele și derapajele, pe motiv că este cap al familiei. Și nu a găsit încă soluții pentru tații care dezertează din rolul de părinte la cea mai mică greutate. Sau pentru cei care fac copii precum cucii, pe care îi abandonează în grija bunicilor, a statului, a lui Dumnezeu.
Într-o țară europeană, cum se pretinde România, se întâmplă des ca mulți copii cu dizabilități să fie discriminați de profesori, colegi și părinții colectivului de elevi. Iar oamenii din jur, comunitatea, nu iau atitudine, ba chiar consimt tacit la această realitate, altfel greu de acceptat pentru o societate civilizată, profund creștină și, presupus, tolerantă. E permis ca într-o comunitate profund creștină să discriminezi copiii cu dizabilități? Mă îngrozește când aflu despre familii – probabil „intacte” și considerate apriori morale – care semnează petiții și ies în stradă ca să excludă din școală un copil cu dizabilități.
Și toate aceste derapaje educaționale și morale se întâmplă și sunt permise într-o țară care se proclamă profund creștină și în care valorile compasiunii și iubirii de aproape sunt în prim plan. Mă revoltă gândul că aceiași părinți care aruncă grele cuvinte asupra unui copil aflat într-o situație de vulnerabilitate se roagă apoi pentru binele odraslei lor, fără nicio tresărire ori vreo mustrare de conștiință că ar fi umilit copilul năpăstuit al altui părinte. Am spus de multe ori că includerea unui copil cu dizabilități în fiecare clasă din școala de masă ar fi poate lecția de religie care să îi învețe pe copii valorile acceptării, toleranței și compasiunii. Pe viu, autentic, nu doar din cărți.
Educație parentală pro și contra
Ce a mai rămas din valorile familiei – cele cu care am crescut, cele pe care le-am pus în propria familie? Ce mai ține azi familia unită, când componența, identitatea și dinamica unei familii seamănă tot mai puțin cu ceea ce știam noi? Cine o compune, ce o ține unită, cine garantează pentru moralitatea și integritatea ei?
Cred că până să definim familia tradițională, intactă, în opoziție cu orice altceva nu corespunde standardelor, e mai sigur să recunoaștem onest că familia nu există acolo unde e ipocrizie, prefăcătorie, vânătăi camuflate cu mult machiaj, haine de firmă și alte colivii scumpe. Familia nu e acolo unde pretindem că rămânem împreună pentru binele copiilor, înșelând, mințind, umilindu-ne partenerul de viață în numele unui statut social care trebuie respectat de dragul aparențelor. Familia nu e acolo unde ne batem joc de simbolurile tainei cununiei pe care nu le mai înțelegem pentru că suntem prea ocupați să arătăm bine, să mimăm fericirea. Familia nu e acolo unde copiii văd zilnic nefericirea și suferința unor părinți care își otrăvesc reciproc existența, doar pentru a rămâne o familie intactă în ochii societății.
Reacția Ministerul Educaţiei? Urmare a numeroaselor propuneri de îmbunătăţire primite de la postarea documentului în dezbatere publică, MEN a decis demararea procesului de analizare a recomandărilor primite, în cadrul grupului de lucru inter-instituţional. Pe baza sugestiilor primite, până la acest moment, de către MEN, proiectul de „Strategie Naţională de Educaţie Parentală” va fi îmbunătăţit şi lansat în cea de-a doua dezbatere publică, cu toţi partenerii de dialog şi factorii implicaţi.
Sper că acest grup de lucru inter-instituțional să reprezinte cu adevărat interesele și ofurile tuturor celor implicați. E nevoie să fim toți și să analizăm cu luciditate toate problemele care creează vulnerabilități în educație. Fără etichete și cu dorința de a găsi soluții reale, nu noi ascunzișuri sub preș și alte camuflaje ori cosmetizări pentru educația din ce în ce mai șubredă.
Vă invit să citiți în Revista CARIERE serialul „Educația nu intră în vacanță”, un preambul la evenimentul din 20 septembrie EDUCAŢIA 4.0 – Revoluţia transformării noastre ca societate. De unde începem?