Viorel Panaite: Oamenii buni au o etică înaltă (IV)
Mă fascinează serialul „Povestea noastră”, difuzat de National Geographic. Și vocea lui Morgan Freeman, actorul cu voce de Dumnezeu care călătorește de la un capăt la altul de lume în căutarea firului roșu care ne unește. Război și pace, violență și armonie, conflict și reconciliere, bunătate și răutate, inovație și tradiție, globalizare și particularizare, tehnologie și reîntoarcere la natură, toate sunt stări pe care le experimentăm alternativ sau simultan.
Ce ne apropie și ce ne dezbină? Ce ne unește și ce ne destramă? Cultura a căpătat atât de multe forme și fațete, dar care rămân totuși forțele fundamentale care țin oamenii laolaltă și ce anume definește umanitatea comună care ne animă și ne motivează?
Întâmplător sau nu, aceeași voce de narator de excepție mi-a adus aminte de rolul interpretat în Evan Almighty, când în postura de cel mai înțelept, blând, și plin de umor Dumnezeu, Morgan Freeman dă răspuns la una dintre marile întrebări care frământă omenirea: „CUM SCHIMB EU LUMEA?” PRIN FIECARE GEST SPONTAN DE BUNĂTATE.
Nu știu un îndemn mai concis, mai relevant, mai la îndemână. Dacă mai sunt sceptici care cred că bunătatea e un concept prăfuit și nelalocul lui în această lume ne-bună, le dau dreptate și îi invit să facă un exercițiu: să înlocuiască „rău” cu „nebun” și să să facă gesturi mici, dezinteresate care pot înclina balanța înspre „bun”.
De aici am pornit în dezbaterea noastră, punând cap la cap opinii ale unor manageri, antreprenori, coach, formatori de opinie, traineri care pun la baza muncii lor temelia bunătății. Următorul invitat este Viorel Panaite, Managing Partner Human Invest.
***
Convingerea mea este că fiecare din noi – fie că trăim în România sau în altă parte a planetei – avem din naștere o natură profund umanistă: simțim nevoia de a avea grijă de alți oameni și să ne simțim în grija altora, simțim nevoia să ne conectăm cu cei din jur fără să urmărim vreun câștig material, de imagine sau financiar, simțim nevoia să fim parte dintr-un întreg mai mare, să dăm un sens mai înalt muncii și existenței noastre. În alte cuvinte, avem înnăscută nevoia pentru empatie, cooperare și etică.
Indiferent de profesie și clasă socială, fie că lucrăm în sectorul public sau privat, fie că locuim în mediul rural sau urban, fiecare dintre noi simte că are o viață împlinită atunci când se așază în serviciul unui scop înalt și nobil. Este punctul meu de plecare pentru fiecare dintre interacțiunile și conversațiile pe care le am, indiferent de interlocutor. Nu știu dacă este un punct de plecare bun sau prost, dar este perspectiva din care am ales eu să mă uit la lumea din jur.
Ce implicații are această filozofie în viața mea de zi cu zi? Iată doar câteva dintre ele: ca antreprenor – văd peste tot oportunități de a ne oferi serviciile organizațiilor și oamenilor care vor să-și pună mai bine în valoare potențialul pe care știu sau nu știu că îl au; în egală măsură, vocea mea este credibilă și fermă atunci când le spun colegilor mei cât de relevanți și valoroși sunt pentru întreaga echipă și pentru clienții noștri.
În munca de consultanță pe care o fac, atunci când lucrez într-un proiect, plec mereu din punctul în care mă întreb: „Cum să lucrez cu persoana din fața mea astfel încât să descopere cum să-și pună mai bine în valoare calitățile, să-și onoreze mai bine valorile? Cum aș putea-o susține cel mai bine? Cine din echipa clientului cu care lucrăm ar putea fi valorizat mai bine, contribuind în același timp și la o mai bună cooperare în interiorul grupului?”
Altă implicație este că teme precum etica, integritatea, construirea încrederii reciproce se regăsesc în articolele pe care le scriu, în intervențiile pe care le fac la conferințele în care sunt invitat. Le-am ales conștient și intenționat, parte a contribuției pe care vreau să o am în construirea unei societăți mai bune. În filozofia mea, bunătatea ca valoarea umană este prezentă în fiecare dintre noi.
Cred că există peste tot oameni buni în România: vecinul și administratorul blocului în care locuim, șeful și colegul de la locul nostru de muncă, polițistul care dirijează în intersecție și șoferul din trafic de lângă noi. Cine poate spune că aceștia sunt lipsiți de bunătate umană? Întrebarea este, însă, dacă știm ce vedem, ce auzim și ce simțim când interacționăm cu ei, când ne gândim la ei, când îi privim.
Mai precis, în ce măsură ceea ce vedem, auzim și simțim este amprenta lor și în ce măsură ceea ce vedem, auzim și simțim sunt propriile noastre proiecții despre ei? E important să reflectăm la aceste lucruri pentru că prin ceea ce simțim, gândim și acționăm construim și întreținem fie cercuri virtuoase (bazate pe bunătate, pe constructivism, ca filozofie de viață), cât și cercuri vicioase (bazate pe răutate, nevoia de putere, control și superioritate). Contextul în care trăim influențează fundamental comportamentele, valorile și convingerile noastre.
În același timp, contextul ni-l construim tot noi. Contextele constructive ne susțin să ne exprimăm și să ne cultivăm bunătatea, iar contextele defensive – răutatea, nevoia de superioritate, control și putere. Perioadele tulburi, de criză – așa cum sunt cele pe care le trăim acum – ne testează convingerile și ne tentează cu un soi de putere care ne diluează umanitatea și bunătatea, ne învrăjbesc pe unii împotriva altora, ne pun la-ndemână un soi de putere care aduce furie, ură și răutate în societate.
„Nivelul de bunătate” ni-l cunoaștem în primul rând prin ceea ce facem cu adevărat, nu prin ceea ce spunem că vom face. Cât de frecvent duc soției mele acasă un buchet de flori, fără să-i cer ceva sau să aștept ceva în schimb? Cât de prezent sunt atunci când o ascult? Cât de frecvent îl felicit sau îi mulțumesc managerului care mă conduce pentru diverse comportamente etice pe care le surprind la el, cu scopul de a-l sprijini să fie un manager mai bun? Cât de frecvent apreciez diverse lucruri pe care le fac rivalii, oponenții și adversarii mei, cu scopul de a contribui la construirea unor condiții mai propice găsirii împreună cu ei a unor soluții la problemele care ne tensionează?
Când suntem atenți în felul ăsta, avem o șansă în plus să devenim mai buni nu doar noi, ci și comunitățile în care trăim și lucrăm.
CINE SUNT PENTRU MINE OAMENII CARE ARATĂ BUNĂTATE?
Oamenii buni sunt pentru mine oameni cu etică înaltă, atât în viața personală, cât și la locul de muncă. Își asumă responsabilitatea pentru partea lor, spun „am greșit” și că regretă, fără să aștepte ca „cealaltă parte” să fie prima care recunoaște și regretă greșeala. Oamenilor, angajaților buni le pasă de comunitatea în care trăiesc și lucrează, vor să o dezvolte, nu să o consume. Oamenii și angajații buni își trăiesc viața în baza valorilor și a unui scop nobil pe care le aleg să îi definească.
Trăim vremuri tulburi în care ne întrebăm: „de ce merită să-mi arăt bunătatea, când în jurul meu pare că oamenii își urmăresc doar interese personale materialiste, financiare?”. Nu răspund la astfel de întrebări, nu am niciun drept să le spun altora cum să-și trăiască viața. Îi întreb, însă, la rândul meu, ce fel de viață vor să aibă. Îi invit să-și pună pe hârtie valorile care vor să îi definească și scopul care le-ar da un sens muncii pe care o fac. „A fi om e mare lucru în viață”, obișnuia să-mi repete bunica mea când eram mic și nu înțelegeam pe atunci mare lucru. Abia acum încep să descopăr ce mare e efortul!
Citește și:
Madi Rădulescu: Bunătatea e în relație directă cu performanța (II)
Harry Meintassis: Există o corelație pozitivă între caracter și performanță în business (III)
Articol preluat din numărul 259 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici.