Câțiva oameni minunați ne spun de ce iubesc să citească

„E mult mai interesant să fii interesat, decât să fii interesant”, spune Jane Fonda.
Nu-mi amintesc de o vreme în care să nu fi fost curioasă. Nu în sens de indiscreție, ci în sens de explorare. Cititul este o unealtă foarte bună pentru a căuta, a descoperi, a înțelege și a simți.

Sunt întrebată când am timp să citesc. Răspund că am timp să citesc așa cum am timp să trăiesc.
Uneori mi se spune că vorbesc din cărți. Acelor oameni le zâmbesc ștrengărește și îi indemn să citeasă mai des.
Alteori sunt întrebată de ce citesc. Bucuria mea de a citi vine din faptul că înțeleg mai bine lumea și viața, îmi cresc imaginația, îmi stârnesc inspirația, învăț să caut, să descopăr, să creez, îmi dezvolt memoria și inteligența, mă descopăr pe mine, îi înțeleg pe ceilalți.
Și mai este o bucurie a cititului pentru care nu găsesc cuvinte și argumente. E ca respirația de naturală, de firească și de dătătoare de viață.

Și cum bucuria de a citi este mare și ușor de simțit, am chemat oamenii la împărtășit:

Intervievată de Marius Chivu, Ioana Pârvulescu spune:

„Nu numai că nu am pierdut, prin cărți, aderența la realitate, dar s-a întâmplat exact pe dos: am învățat să înțeleg realitatea, de fapt, realitățile, până în cele mai neașteptate detalii, tocmai din cărți. Cărțile m-au pregătit pentru toate fețele realității, pentru toate fețele omului, cum n-ar fi putut să o facă nimeni și nimic. (…) Fără cărți aș fi avut nevoie de sute de vieți ca să cunosc viața în atâtea variante.

De aceea oamenii care trăiesc între cărți sunt, în genere, mai toleranți decât ceilalți, mai înțelepți, mai greu de manipulat. Este partea care-mi place cel mai mult la literați. Nu au atâtea prejudecăți ca semenii lor mai puțin citiți. (…) Unde sunt cărți e viață și din viață înveți să citești cărțile.”

Andrei Cepoi – Head of Market & Category Intelligence, Ericsson

De ce iubesc să citesc? În primul rând, pentru că simt că mă conectez cu scriitorul și cu toți cititorii lui. De multe ori, ceea ce gândesc și simt regăsesc în cărți așternut într-o formă mai clară sau mai structurată. De multe ori găsesc răspunsul la întrebările ce mă blochează. De multe ori, iubesc să citesc doar pentru simplu fapt că îmi da o stare de bine.

Răzvan Zaharia – Psihoterapeut și psiholog organizational

Citind, înțeleg tot mai mult lumea, pentru a susține oamenii în modalitățile cele mai potrivite.
Până nu demult cunoașterea omenirii era transpusă aproape exclusiv în cărți. Deși materialele de tip imagine și video devin tot mai populare, cărțile și materialele scrise rămân cea mai stabilă sursăa de cunoaștere.
Este adevărat ca impactul imaginilor și al filmelor este mai puternic, dar sunt mai volatile din perspectiva managementului cunoașterii. Cititul cultiva răbdarea, stimulează gândirea și imaginația.
Se spune că o fotografie face cât o mie de cuvinte. Un cuvânt scris într-un context poate genera o mie de idei, într-un mod diferit de cum o fac imaginile ori filmele.

Gabriela Stanciu – Project Manager, Ericsson

Inspirată de o întrebare din articolul Toni Morrison: Libertatea nu vine niciodată de la sine, “Care ar fi lucrul pe care, dacă nu l-ai putea face, ai muri?”, mi-am căutat și eu răspunsurile. Care au venit foarte repede, fară prea mult efort: să fiu alături de fetița mea, să citesc și să învăț din ceea ce citesc.

V-ați simțit vreodată atât de fericiți, de liberi, de absorbiți de ceea ce faceți, încât să uitați de voi? Așa mă simt când citesc o carte care îmi place. Intru în “starea de flux”, cum o numește psihologul Mihaly Csikszentmihalyi, și mă simt atât de bine încât uit de tot ceea ce este în jurul meu. Uit de mine, uit de trecerea timpului. Și acest lucru se întâmplă pentru că a citi este în acord cu mine, cu setea mea de a afla lucruri, de a-mi imagina cum arata lumile și personajele descrise sau cum va arăta viitorul și de a învața din toate acestea.

Pentru mine, cartea potrivita îmi poate dezvălui o nouă lume, mă ajută poate să mă (re)descopăr, pune lumini și umbre noi asupra a ceea ce credeam că știu deja sau mă ajută să văd lucrurile dintr-o alta perspectivă. Este ușa deschisă a imaginației mele, libertatea de a cunoaște, de a afla și de a împărtăși mai departe.

Matthew K. Cross – scriitor și strateg fondator și CEO al Leadership Alliance

Cărțile joacă un mare rol în viața mea și în cine sunt astăzi. În copilărie am călătorit mult, am trecut prin multe locuri din Statele Unite și am studiat mai mult acasă. Din primele mele amintiri știu că îmi plăceau poveștile – mai întâi mi le citea mama, apoi le citeam singur. Cărțile mi-ai devenit prieteni grozavi, portaluri către lume, o invitație mereu deschisă către aventură, descoperire și imaginație. Și mai erau o sursă mereu binevenită de continuitate și confort, îmi ușurau trecerea către necunoscutul cu care aveam mereu de-a face, pentru că ne mutam așa de des.

De asemenea, mi-a plăcut întotdeauna și calitatea prezentării cărților, dincolo de poveștile pe care le conțineau. Când eram mic, fiecare pagină din fiecare carte care îmi plăcea devenea nu atât o pagină, cât un portal către aventura, frumusețea, misterul, speranța și înțelepciunea vieții. Este uimitor cum fiecare carte oferă o punte de legătură către inima, sufletul și mintea autorului; te ajută să vezi și să simți lumea prin ochii altcuiva; te face să te minunezi de măiestria desăvârșită cu care marii scriitori își meșteșugesc și își împărtășesc povestea, la fel cum un maestru-țesător țese un covor oriental.

Cărțile sunt propria mea mașină a timpului, pașaportul meu către oricând și oriunde, care nu are nevoie de baterii. Copil fiind, credeam că și cărților le plac culorile cu care le subliniam și multele notițe pe care le scria pe margine. La gândul unei cărți bune, mă luminez de nerăbdare și-mi pregătesc un creion bun, un nou set de culori, care să-mi adâncească și să-mi lărgească sensul și mesajul cărții și să mi-l întipărească în minte.

Multe cărți au avut un impact atât de puternic asupra mea și m-au inspirat atât de tare, încât am căutat să îi întâlnesc și să îi cunosc pe cei care le-au scris, iar ei n-au făcut decât să adauge o nouă dimensiune creației lor. Întotdeauna mă voi bucura de puterea cărții de a ilumina, de a provoca, de a înnobila și de a încânta. Pe cărțile bune le-am perceput mereu ca fiind ca niște prieteni și mentori din aceia cu inima mare și bună, care mă invită să mă redescopăr și să-mi aduc aminte de ceea ce e mai bun în mine, de ce sunt aici și încotro merg.

Iar inspirația și influența pe care le-am dobândit din multele cărți pe care le-am citit și de la toți autorii cu care am interacționat mi-au hrănit mereu dorința, mereu mai mare, de a scrie cărți eu însumi și de a le împărtăși apoi cu ceilalți.

Citește aici interviul nostru cu Matthew K. Cross.

Constantin Pescaru – Editor Coordonator, Revista CARIERE

Nu ştiu de câte ori v-au pierdut părinții voştri când erați mici, dar mie mi s-a ìntâmplat de două ori.

Prima oară aveam cam trei ani. Mama m-a căutat disperată – pe la toți vecinii, a umblat pe toată strada şi a cotrobăit prin fiecare colțişor de grădină. Draga de ea avea să afle că țâncul dormea buştean în cutia cu jucării. Dragul de mine – pe lângă superputerea de a beneficia de cel mai puternic praf al lui Moş Ene – mã acoperisem cu toți urşii de pluş şi de cauciuc pe care îi aveam, că îmi bătea soarele în ochi. Noroc că m-am întors pe partea cealaltă şi şi-a dat seama unde sunt.

A doua oară, „pierderea” a avut loc în condiții oarecum similare. Aveam atunci cam 9-10 ani. La fel, mama m-a căutat pe-afară: nici urmă de mine. Ceilalți copii erau la joacă, eu – nicăieri. Până când, amintindu-şi întâmplarea cu adormitul în cutia cu jucării, bunica îi sugerează mamei să mă caute în casă. Şi ghici ce? M-a găsit dormind, cu o carte despre întâmplări din Vacanța Mare în mâini. Voiam să o citesc pe toată în după-amiaza aia, dar Moş Ene fusese mai rapid. Oricum, am devorat-o până la final, dar doar după ce am devorat o masă copioasă.

De ce citeam în copilărie? Pentru că îmi plăcea să-mi zburde imaginația. Pentru că era distractiv. Pentru că aflam chestii faine. Pentru că îmi veneau idei de jocuri (m-am jucat două veri la rând cu vecinu’ de-a Toate pânzele sus). Pentru că mă exploram pe mine prin poveştile altora. Pentru că cititul mă făcea să mă simt bine, să mă simt mai EU.

Pe la 15 ani am descoperit o altă taină a cititului: descifrarea subtilităților. Am început să-mi pun întrebări de genul ce vrea să zică autorul?, eu ce simt în raport cu situația prezentată?, ce trăsături de personalitate relevă acțiunile personajului?, de ce face ce face? etc.

Între timp, mi-am exersat şi alte abilități prin lectură: extrapolarea, extragerea de învățăminte, adaptarea, trecerea ideilor şi cunoştințelor prin filtrul personal, înțelegerea sentimentelor şi senzațiilor (ale mele, ale personajelor), mers mai departe de firul poveştii (eu ce aş fi făcut mai departe, ce pot să fac cu informația asta, în ce fel mă ajută etc.).

Bunăoară, şi acum citesc din aceleaşi considerente ca în copilărie. Doar că sunt puțin mai mult EU. Şi asta (şi) datorită cărților.

Daniela Palade Teodorescu – Redactor-Șef, Revista CARIERE

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine cititul e ca madlena proustiană. Îmi declanșează mai întâi amintiri și mai apoi mă raportez la ceea ce am citit din punct de vedere rațional, al informației transmise.

Pentru mine cititul înseamnă imaginile colorate ale celei mai frumoase cărți de povești din copilăria mea preșcolară – „Talismanul de safir” al Elvirei Bogdan – iar cei care și-au trăit copilăria mică în anii ‘70 știu ce spun, era o carte greu de găsit, procurată „pe sub mână” și dată „din mână în mână”. De atunci, imaginile Palatului Versailles și eleganța contesei de Segur s-au așezat confortabil pe rețelele mele neuronale în formare. La fel și exercițiul cititului filmelor seriale subtitrate la televizor, la îndemnul și sub pretextul bunicii materne care se ruga de noi să îi citim, că „io-s bătrână, ce știți voi, și nu mai poci citi”, iar noi, nepoții ei, toți până în șapte ani, făceam cu rândul, că oboseam repede. Așa am ajuns să citesc apoi și „Poldark”, și ”Marile Speranțe”, și „Forsyte Saga”, și „Cei trei mușchetari”. Cititul înseamnă pentru mine textura ușor aspră a tecilor de fasole vara și a a boabelor lucioase de fasole iarna, pentru că tot bunica ne-a învățat astfel literele, în joacă, pe masa din bucătărie. Și mirosul de ziar proaspăt tipărit, cu rubrica „fapt divers”, singura citibilă în comunism, fascinația pentru almanahurile exclusiviste care soseau la Poșta din sat și la care aveam acces preferențial pentru că aveam două mătuși telefoniste. „Cinema”, „Femeia”, „Știință și tehnică”, „Cutezătorii”…

Cititul îmi aduce aminte de romanul „Tata” al Tudorei Petruț Bondoc, citit de zeci de ori și plimbat în sacoșa mea fancy de rafie albastru cu verde, în care o duceam în vizitele mele la casa nașului meu de botez, unde aveam să văd prima bibliotecă „pe tot peretele” ticsită cu cărți în română și franceză. Și fascinația supremă a dicționarului uriaș, cu coperți de piele lucioasă de culoarea cafelei cu lapte, structurat pe nume proprii și nume comune. Cu poze, hărți – o adevărată enciclopedie. Un fel de Internet paralelipipedic, a cărui masivitate te făcea să te simți grozav.

Cititul înseamnă cărțile care stăteau teanc pe noptiera părinților mei și pe care le răsfoiam și eu. Mama era cu colecția „romanul de dragoste”, tata cu memorialistică – atâta câtă putea fi atunci.

Cititul înseamnă pachetele cu cărți pe care le primeam la fiecare final de an școlar, cu dedicație de la profesoara de limba română din gimnaziu, apoi, în adolescență „goana după cărți” „la pachet”, singura formă de a intra în posesia celor care ne interesau, mai „subversive”. Voiai Paler, voiai Cioran? Păi, ia atunci obligatoriu și vreo două tratate de rezistența materialelor sau chimie sofisticată, pe care nu le cumpăra nimeni. Cititul pe atunci presupunea neapărat comerțul aproape ilicit cu cărți, prieteniile atent cultivate cu „doamnele de la librărie” și cultul pentru „a face rost” de cărțile care deveneau teme de dezbatere în liceu. Era „bătaie” pe cărțile sud-americanilor, care făceau furori. Mi-a rămas în minte și în suflet emulația care se genera la orele de literatură română, transformate în ore de literatură comparată grație unui profesor luminat, care ne punea să gândim cu mintea noastră și nu a manualului. Cititul îmi aduce aminte de competiția în care intram pentru a câștiga atenția „celui mai deștept, citit și admirat dintre băieți”, de îndrăgostirea cu solid substrat intelectual, construit pe teancurile de cărți citite și dezbătute cu EL, de aniversările prietenilor pe care îi cadoriseam obligatoriu cu o carte sau un album gândite special pentru contextul și personalitatea fiecăruia și obținute cu mai eforturi.

Apoi a venit Revoluția și am cumpărat cărți în neștire, până au umplut toate rafturile din căminul studențesc, apoi de acasă. Nu are rost să spun titluri preferate, sunt multe și diferă în funcție de etapa de viață, dar nimic nu se compară cu senzațiile cititului în copilărie și adolescență.

Felicia Luca – Senior Editor, Revista CARIERE

Când eram mică, citeam în lanul de porumb – acolo nu avea să mă caute bunicul și să mă trimită la joacă, „ca să nu înnebunești, Filicia, de la atâta citit”. Și azi, când aud gâze, începe să-mi miroasă a carte. Bunicul meu a fost un bătrân povestitor cu o voce tainică, ce se auzea tare bine în biserică, care purta în el înțelepciunea războiului și a lui Dumnezeu. Bunica mea a fost a no nonsense woman, care trăiește în modul în care îmi fac alegerile și în cum mă bucur și sufăr prin tot ce trăiesc.

Am crescut într-un sătuc micuț și retezat de graniță, printre dealuri, un loc cu grâu și fân, cu căruțe, cai și copaci bătrâni, cu pădure, cu zăpadă, cu săniuță, cu leagăn din sfoară legată de copac, cu brâu și cu catrință. De acolo am coloana vertebrală, adevărurile, valorile și claritatea.

Vacanțele de vară la bunici erau desăvârșite. Numai că erau lungi, mult prea lungi pentru câte cărți mi-aș fi putut eu aduce de acasă. Cam de pe la începutul lunii august, invariabil rămâneam fără cărți. Și atunci începea vânătoarea: buzunarele bunicii, librăria din sat, sentimentul de vinovăție pentru că cheltuiam pe cărți banii bunicii, bucuria de a ține în mână o nouă carte, voluptatea – atunci când cartea era mare (de la 300 de pagini în sus), pentru că asta însemna că avea să dureze mult.

Dar se terminau, toate se terminau. Disperată, într-o vară bunica a apelat la network-ul ei și mi-a făcut cunoștință cu o tanti din sat care avea în casă o valiză cu cărți, rămase de la băiatul ei care plecase să lucreze la oraș. Aveam voie să împrumut două cărți pe săptămână. Așa că, în fiecare săptămână, petreceam o oră așezată în fața valizei, pe preșurile frumoase din camera bună, mirosind a curat. Și alegeam, și alegeam, și alegeam. Le răsfoiam, le pipăiam, le miroseam. Îmi zgândăream sufletul și imaginația trăgând cu coada ochiului prin fiecare – ca să o las să-mi promită ceva, să am la ce visa până avea să-i vină rândul la citit: acum, sau săptămâna viitoare, sau mai spre sfârșitul verii. Casa lui tanti cu valiza de cărți era cea mai dorită destinație. Iar drumul înapoi, spre casa bunicii, era cea mai zgândăritoare așteptare. Mergeam cu cărțile la piept și visam la ele. Îmi făceau momentul atât de intens, încât pot descrie și acum fiecare casă, fiecare piatră, fiecare copac și fiecare poartă pe lângă care treceam în drum spre casă.

Așadar, da, citesc foarte mult. Și cu mare bucurie. Îmi mai place teatrul, artele vizuale, și îmi plac filmele care mă învață. Îmi plac interviurile-conversație, făcute cu interes și dragoste de oameni. În toate, caut natura umană. Caut să aflu despre lume și despre viață.

Îmi plac clasicii ruși. Îmi place Andrei Makine – scriitor rus, care locuiește în Franța și îmbină desăvârșit profunzimea simțirii estice cu eleganța spiritului francez. M-a învățat despre cât suntem de profund umani, chiar și când suntem dezumanizați.

Îmi place Simon van Booy în “Viețile secrete ale îndrăgostiților“ pentru modul desăvârșit de a intui natura umană în forma sa brută.

Bernhard Schlink m-a învățat în “Evadări din iubire” că, oricât de complicate sau tulburi ar părea lucrurile, există un moment în care vedem clar adevărul și este bine ca atunci să nu-l negăm, ci să îl respectăm. Altfel spus, când Dumnezeu te trezește, e mai bine să nu apeși „Snooze”. În “Cititorul” m-a învățat, printre multe altele, că a iubi un om care face rele este posibil și uman. Că, uneori, nu e nevoie să fii cumplit ca să faci lucruri cumplite, ci ajunge numai să fii prizonier – prizonierul tău sal al altora.

Kundera m-a învățat în “Lentoarea” că lucrurile bune se construiesc în timp și că trebuie să investești în ele timpul necesar pentru a le construi și a le iubi. M-a învățat că nu te grăbești când construiești și când iubești.

Îl iubesc pe Mihail Șișkin, care m-a învățat în “Scrisorar” și în “Părul Venerei’ că cruzimea sfârșește în iubire și că iubirea este absolută. Iubirea este rostul.

Îl citesc cu drag și cu poftă pe Cătălin Dorian Florescu, care ne tot reamintește că „prin iubire supraviețuim și nu ne dezumanizăm” și că ”atâta vreme cât mai credem că există un grăunte de frumusețe, suntem în siguranță”.

Mihail Sebastian mă uimește, mă încântă, mă bucură, mă liniștește.
Și mulți, foarte, foarte mulți alții.

Citesc pentru tot ceea ce cititul mă face să simt și să știu, pentru că mă apropie de oameni, pentru cât de mult mai bine mă face să trăiesc și să cresc, pentru că prin citit mă mir și mă minunez, pentru că mă face să-mi pun întrebări și să creez.

Tu de ce citești?
Și câte vieți trăiești pentru că citești?