Cum să faci carieră într-o lume dominată de bărbați

Ce tip de management folosiți?

Eu niciodată nu am fost adepta aplicării unui tip standard de management. Oamenii sunt prea diferiţi şi lucrurile se schimbă prea repede pentru a vorbi de un singur stil. Dacă ȋnsă vorbim de un stil de management pe care ȋl practic mai des, acesta ar fi managementul prin coaching. Mie ȋmi place să investesc ȋn oameni, să ȋii ȋnvăţ să se dezvolte pentru că ştiu că numai cu o echipă foarte competentă putem să facem lucruri cu adevărat bune. Ȋmi place să fiu aproape de oamenii cu care lucrez. Ȋn nici un caz nu adopt un stil dictatorial, deşi uneori este nevoie să fii şi mai dur şi să iei măsuri drastice.

Bănuiesc că şi experienţa de la Londra a avut un rol de jucat ȋn modelarea stilului dumneavoastră…

Exact! Cred că experienţa de la Londra mi-a schimbat stilul. Oamenii se ajutau, nu exista cineva care să spună „Tu faci asta, tu faci asta.”

Ȋnaintea de experiența de la Londra, care era stilul dumneavoastră de manangement?

(râde) Spre dictatorial.

Care sunt principalele calităţi pe care le apreciaţi la un angajat?

La un angajat apreciez energia şi dorinţa lui de a se dezvolta ȋn primul rând pentru el, nu pentru companie, și dorinţa de a munci şi de a evolua ȋn carieră. Din păcate, aceasta din urmă se vede mai rar ȋn România. Aşteptările sunt foarte mari iar tinerii nu au răbdarea să acorde timpul necesar formării profesionale. Toţi vor să fie manageri de pe băncile facultăţii. Totodată, apreciez energia şi inteligenţa. Trebuie să existe inteligenţă pentru a putea face lucrurile bine şi pentru a ȋnvăţa. De asemenea, ȋmi plac oamenii sinceri şi vreau să lucrez cu oamenii sinceri.

Spuneaţi de tinerii care vor să fie manageri de pe băncile şcolii. Angajaţi tineri? Care sunt principalele lor puncte slabe?

Angajăm tineri pentru că ei vin cu energie şi noi, fiind la ȋnceput, avem nevoie de oameni cu energie pentru a putea creşte. Avantajul tinerilor este că poţi să ȋii formezi. Dacă iei pe cineva cu vârsta medie, deja vine cu idei preconcepute şi e greu să se adapteze unei culturi organizaţionale, fapt pentru care preferăm oamenii tineri, chiar dacă aceştia vin cu mai puţină experienţă. Depinde şi de jobul pe care îl căutăm. Pentru showroom de exemplu, am vrut tineri fără experienţă, ca să-i formăm. Pentru partea de vânzări ȋn ţară pe reţea am vrut persoane tinere, dar cu experienţă, pentru că e greu să îi ȋnveţi piaţa. Piaţa noastră nu este uşoară şi este nevoie de timp pentru a învăța cum merge aceasta.

Dumneavoastră aţi făcut carieră ȋn industrie. Care e reţeta succesului?

Reţeta succesului este, ȋn primul rând, să ȋţi placă ceea ce faci. Eu am iubit industria asta şi ȋmi place foarte mult să lucrez ȋn electrocasnice, deşi nu mi-am făcut de la ȋnceput un scop ȋn viaţă să lucrez ȋn această industrie. Cu toate acestea s-a ȋntâmplat să ne potrivim şi am făcut totul din plăcere.

Care sunt atributele care te-ar ajuta să ai succes ȋn domeniul ăsta?

Trebuie să fii o persoană tehnică şi să ai un caracter puternic, mai ales dacă vorbim de o femeie, pentru că este o industrie dominată de bărbaţi. Aşadar este bine să ai nervii tari.

Se vorbeşte despre un echilibru ȋntre sexe indiferent de companie şi industrie. Aţi lucrat ȋn mai multe multinaţionale, deţinând poziţii de top. V-aţi simţit ȋn vreun fel marginalizată?

Sincer, nu. Ştiu că se ȋntâmplă cu multe femei, ȋnsă nu a fost şi cazul meu. Bineȋnţeles, glume şi persoane misogine există, dar nu pot să zic că m-a afectat în alt fel decât la nivelul de glume inocente.

Aţi lucrat peste 2 ani la Londra apoi v-aţi ȋntors ȋn România ȋn plină criză. Cât de dificil v-a fost să vă readaptaţi la piaţa locală şi ce ȋnseamnă să conduceţi o companie pe perioadă de criză, mai ales ȋn domeniul electrocasnice?

Adaptarea nu a fost grea pentru că până la urmă m-am născut şi am fost educată ȋn România. Poate că dacă plecam copil şi mă ȋntorceam adult ar fi fost o problemă. Mi-a fost greu ȋnsă să mă adaptez la stilul haotic, pentru că la Londra lucrurile erau foarte clare. Oamenii erau calmi şi foarte stricţi ȋn ceea ce făceau şi nu se amestecau ȋn treaba celorlalţi, cum e la noi. Mi-a fost greu pentru că ȋncercam să stabilesc o ȋntâlnire nu cu o lună-două ȋnainte, cum făceam ȋn Anglia, ci cu două săptămâni ȋn avans. Primeam răspunsuri „Păi de unde să ştiu eu ce fac peste 2 săptămâni?”. De asemenea, a fost pentru mine o provocare extrem de mare să conduc o firmă precum Marelvi, care avea afaceri de 40 de milioane de euro și o sută de angajaţi. Nu a fost uşor pentru că era şi criză, ȋnsă pe de altă parte a fost frumos şi am avut succes pentru că am avut libertatea să ȋncerc să organizez o firmă privată şi să o ȋndrept ȋn direcţia unei multinaţionale. Astfel, făcând lucruri şi venind cu idei noi am reuşit să supravieţuim şi chiar să avem succes pe timp de criză.

Stilul dumneavoastră de coaching adus de la Londra s-a pliat pe ceea ce aţi găsit ȋn România?

Din păcate nu. A trebuit să ȋncep cu un stil dur, pentru că oamenii sunt rezistenţi la schimbare. Erau ȋnvăţaţi ȋntr-un anumit stil şi li se părea că eu veneam să reinventez roata. Au fost momente ȋn care am fost nevoită să abordez stilul dictatorial, pe care nu ȋl agreez, ȋnsă aşa cum spuneam, trebuie să ne pliem şi să luăm deciziile care sunt necesare. După un an, m-am reȋntors la stilul care ȋmi place şi am făcut lucrurile altfel.

Care a fost cel mai dificil lucru din acea perioadă?

Să ȋi conving pe oameni să mă urmeze şi să ȋi conving că am dreptate. Mi-a luat mai bine de un an să ȋi aduc pe drumul acesta.

De ce aţi decis să vă mutaţi ȋn România?

Pentru că viaţa la Londra era mult prea statică şi previzibilă. Ştiam ce o să fac peste 3 luni. Mi se oferise casă, maşină, ȋnsă simţeam că ȋmi lipseşte ceva. Simţeam că viaţa mea devine prea monotonă. Mie ȋmi trebuie adrenalină şi haos. Primul an la Londra fost OK pentru că a trebuit să ȋnvăţ piaţa, ȋnsă ȋn al doilea an deja nu ştiam ce pot să mai fac revoluţionar.

Aveţi un MBA. Cât de necesar este pentru un manager de proiect să urmeze un astfel de program?

Din punctul meu de vedere este absolut necesar. Mie mi-a schimbat atât viaţa personală, cât şi cea profesională. Este drept că eram şi la vârsta schimbărilor, dar din punct de vedere al carierei a fost o piatră de hotar. Bineȋnţeles, depinde şi ce MBA faci. Nu aş sugera un MBA la o facultate ȋn România. Trebuie făcut ȋntr-o şcoală dezvoltată din afară. Este necesar să ai experienţă şi o cultură de business formată pentru că dacă urmezi un astfel de program imediat după facultate este egal cu 0. Trebuie făcut când eşti manager deja de 3-4 ani şi ai şansa să aplici zi de zi ceea ce ȋnveţi la MBA. Altfel, e doar o diplomă care poate sau nu să ȋnsemne ceva.

Este mai uşor să conduceţi o companie care oferă produse de top decât o companie care are o gamă mai largă de clienţi?

Nu este ușor în niciunul din cazuri. La o companie care se adresează unui target foarte mic, luând ȋn considerare faptul că ȋn România nu sunt foarte mulţi oameni cu bani, este foarte greu să faci ȋntotdeauna o strategie care să ducă direct la target.

De partea cealaltă, când vinzi produse mass market, zona este mult mai mare şi trebuie doar să fii atent la cum să te diferenţiezi faţă de ceilalţi jucători. Pentru mine este mult mai plăcut să conduc o companie care vinde un produs de top pentru că ȋn primul rând am ȋncredere că este cel mai bun produs. Nu te chinui să găseşti o poveste care să ȋl scoată ȋn evidenţă, ci pur şi simplu ai caracteristicile care te diferenţiază clar. Deci eşti sigur că vei avea un client mulţumit, care nu ȋţi va reproşa că produsul nu este bun. Din punctul acesta de vedere, Miele este un business mult mai simplu, un business care ȋn România nu are concurenţă. Asta poate fi bine pentru că nu ne batem cu nimeni, ȋnsă poate fi rău pentru că, având preţurile foarte ridicate, oamenii se sperie neȋnţelegând de ce trebuie să plătească atât de mult pentru un cuptor când pot cumpăra altele de trei ori mai ieftine. Sunt plusuri şi minusuri, ca la orice ȋn viaţă.

Care este cea mai mare realizare profesională a dumneavoastră?

Evident, ȋn momentul acesta cea mai mare realizare este că am ajuns la Miele, un brand peste care nu mai există altceva ȋn industria noastră. Realizări au fost multe, printre care se numără şi faptul că am fost la Londra, pentru că, exact cum am spus, mi-a schimbat foarte mult cariera şi viaţa personală. O altă realizare a fost că am reuşit să reorganizez Marelvi. Am reuşit să introduc ȋn piaţă brandul Gorenje, pe care l-am luat de la zero. Nu în ultimul rând, am adus brandul Liebherr, care a fost luat tot de la 0.

Cel mai mare eşec?

Nu vreau să par mândră şi să pară că am făcut numai lucruri bune, dar nu am făcut ceva care să se poată numi eşec. E drept, au fost câteva decizii luate la nervi şi dintr-un orgoliu foarte mare, dar cam atât.

Aveţi vreun mentor?

Poate că mentor e prea mult spus. Ȋn schimb, am avut norocul să am persoane ȋn jurul meu de la care am ȋnvăţat foarte mult. Un idol, dacă se poate să spun aşa, este Jack Welch. Mi se pare incredibil câte lucruri a putut să facă acesta ȋn carieră. De asemenea, scrie la fel de bine!

Ce sfaturi aţi da unui tânăr care acum ȋşi ȋncepe cariera?

Primul sfat ar fi să ȋncerce să ȋnceapă ȋntr-o firmă mică unde să poată să facă de toate. Toţi avem mirajul multinaţionalei, dar ȋntr-o firmă mică ȋnveţi să faci totul de la A la Z. Ȋnveţi ce ȋnseamnă să faci business. De asemenea, tinerii ar trebui să vâneze ȋn primii doi-trei ani de carieră posibilitatea de a ȋnvăţa şi nu banii. Dacă scopul principal ȋn viaţă sunt banii, şansele de a avea o carieră ascendentă pe o perioadă lungă sunt destul de mici.

Dacă unui tânăr i s-ar oferi o şansă să lucreze în străinătate ȋn cadrul unei multinaţionale, credeţi că ar trebui să accepte?

Cu siguranţă! Mergând acolo fiecare poate să decidă dacă îi place mai mult să rămână în țara respectivă sau să se ȋntoarcă ȋn România. Ȋn al doilea rând, o experienţă ȋn afară este extrem de benefică pentru dezvoltarea personală şi profesională şi este benefică şi pentru România dacă acel om va decide să se ȋntoarcă.

Aţi angajat de-a lungul carierei persoane care au studiat ȋn afară şi s-au ȋntors ȋn România?Se spune că cei care merg să studieze în străinătate vin cu pretenţii salariale mari şi nu sunt ancoraţi la realitatea de la noi.

Sincer, nu am angajat. Nici nu am avut la interviu persoane care să fi studiat ȋn afară. Dacă nu i-am ales, a fost pentru că nu se potriveau cu ceea ce căutam. Cred că pretenţiile sunt foarte mari şi la cei care studiază ȋn România. Au senzaţia că dacă au terminat facultatea trebuie să câştige 1.000 de euro pe lună ca manager. Nu ştiu de unde s-a ajuns la acestă părere. Primul meu salariu a fost de 90 de dolari. Având ȋn vedere paritatea de atunci, asta ar fi ȋnsemnat 200-300 de euro astăzi.