Cratiţă vs carieră, un anacronism
Politicienii apelează la cratiţă, cel mult, doar în campaniile electorale, iar majoritatea persoanelor publice o fac de sărbători sau, poate, într-o emisiune televizată unde ţin cu tot dinadinsul să demonstreze că nu se pricep. Prin urmare, cratiţa ţine nu neapărat de timpul trecut, dar mai ales de generaţiile precedente. Aşa face mama. Sau aşa făcea bunica. În nici un caz noi, cei activi, care preferăm să cumpărăm gata făcut, să mâncăm la restaurant şi să primim de la mama. Sau de la bunica. Presupun că ideea cu femeia la cratiţă datează de multe secole, poate chiar de milenii, în care bărbaţii s-au ocupat de vânătoare şi război, iar femeia de copii şi mâncare. Lucrurile au început să se schimbe, să recunoaştem, de puţin timp. Epoca industrială a schimbat datele problemei, mai ales în zona urbană, unde munca nu mai înseamnă neapărat forţă fizică. Femeile au aceleaşi drepturi ca bărbaţii în societatea democratică de astăzi, şi aceleaşi obligaţii. Atât din perspectiva carierei, cât şi a cratiţei. În fond, bărbaţii nu au niciun drept să osândească femeia pe vecie la cratiţă, din moment cei ei nu mai sunt obligaţi să vâneze sau să facă armata.
La polul opus acestei mentalităţi sunt vederile neobturate de cratiţă ale celor care fac din servirea mesei sau din prepararea ei o artă. Într-un eseu savuros şi amuzant deopotrivă, apărut în volumul „Intelectuali la cratiţă“ de la editura Humanitas, Andrei Pleşu afirmă că „Feminismul, redus la esenţa lui, este, cred, o metafizică a incompatibilităţii dintre cratiţă şi carieră. E, poate, o simplificare abuzivă, dar ideea de bază, principiul fondator al acestei filozofii este că, dacă alegi cratiţa, adio carieră, iar dacă alegi cariera, adio cratiţă. Agentul acestei „dileme“ este bărbatul, uzurpator istoric al puterii, practicând, de veacuri, o discriminare nedreaptă. Sunt, evident, conştient de faptul că ceea ce spun exprimă tendinţa uşor macho a unui punct de vedere masculin, dacă nu chiar masculinist…“
Însă pentru Andrei Pleşu, ca pentru cei mai mulţi intelectuali de rasă, lucrurile nu sunt albe sau negre. Pentru Pleşu craţiţa nu este nici pe departe „ceva trivial, urât, dezonorant, lipsit de nobleţe, în vreme ce cariera e ceva bun, stimabil, nobil.“ Eseul publicistului porneşte de la o carte de bucate a Sandei Marin, care a reuşit să transforme „cratiţa“ în carieră, şi a făcut asta cu măiestrie şi, probabil, cu mult bun gust, la propriu şi la figurat. Potrivit eseistului, nu există o incompatibilitate între carieră şi cratiţă, pentru că „Orice rol ţi-ai asuma în viaţă, el poate fi jucat în cel puţin două feluri: de pe o poziţie subalternă, servilă, sau de pe o poziţie suverană şi creatoare. Cred, de aceea, că poţi să fii la cratiţă pe o poziţie suverană şi creatoare; şi poţi să fii „la carieră“ pe o poziţie subalternă. Cunosc foarte mulţi oameni care joacă rolul de oameni publici ca nişte bucătărese fără har, adică de pe poziţii servile.“
Autorul vede banala cratiţă ca pe ceva frumos şi rafinat. Ba chiar compară buctăria cu un atelier al unui artist plastic, cu instrumente de specialitate. „Există o ştiinţă a focului în spaţiul bucătăriei, o atmosferă care ţine de „artele tradiţionale“
Ca să combată şi mai bine ideea de femeie la cratiţă, autorul aduce un respectuos omagiu „bărbaţilor-cratiţă“ pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii.„Am cunoscut, într-adevăr, câţiva asemenea mari bărbaţi. Prietenii mei cei mai buni sunt foarte buni la cratiţă. Şi asta nu i-a împiedicat să acumuleze o sumedenie de isprăvi în planul „carierei“. Mă consider norocos să fi beneficiat integral de toate talentele lor.“