Vincent Van Gogh artistul dintre arta si nebunie

Vincent a fost oaia neagra a familiei preotului Van Gogh, din oraselul olandez Groot Zundert. Nu reusea sa-si gaseasca o ocupatie care sa-i asigure existenta si se indragostea mereu de femeile nepotrivite: la 20 de ani, de Eugenie Loyer, o englezoaica logodita care nu i-a impartasit sentimentele. Nici Cornelia Vos-Stricker nu l-a iubit, dar oricum legatura lor era imposibila, intrucat erau verisori. Apoi, a trait in Haga cu o prostituata si cei doi copii ai ei. S-au despartit dupa 19 luni, din cauza saraciei si a personalitatii extrem de labile a celor doi. In 1883, Margot Begemann, vecina parintilor lui Van Gogh, care il iubea pe Vincent, a incercat sa se otraveasca, afland ca el traieste cu o prostituata. Episodul l-a afectat pe Van Gogh, asa cum reiese din corespondenta pe care pictorul a purtat-o toata viata cu fratele sau mai mic, Theo.

Cei doi frati au fost foarte apropiati. Theo era negustor de arta in Paris. I-a facut cunostinta lui Vincent cu artisti renumiti, precum Paul Gauguin, Henri Toulouse-Lautrec, Francisco Pissaro sau Georges Seurat. L-a primit in apartamentul sau, l-a ajutat cu bani, a aranjat sa-i fie expuse sase picturi in cadrul expozitiei din Bruxelles a lui Octave Maus. A fost alaturi de el dupa fiecare criza pe care a avut-o si l-a tinut de mana pe patul de moarte.

Cei mai multi biografi sustin ca Van Gogh a suferit de epilepsie. In timpul crizelor devenea violent si isi pierdea cunostinta. Este cunoscut episodul disputei cu Gauguin din 1888, cand Van Gogh si-a amenintat prietenul cu un brici, dupa care si-a taiat lobul urechii si l-a aratat prostituatelor dintr-un bordel. Era in Arles, unde Vincent visa sa infiinteze o colonie a artistilor. Gauguin fusese convins, in parte si de banii lui Theo, sa se mute de la Paris in asa-numita „Casa galbena”, inchiriata de Vincent ca locatie a coloniei. Dupa incident, cei doi artisti au corespondat sporadic, fara sa se mai intalneasca vreodata. Exact un an mai tarziu, un alt atac l-a chinuit pe Van Gogh timp de o saptamana, iar in timpul altei crize, a incercat sa-si inghita vopselele.

Indubitabil este faptul ca pictorul olandez nu era sanatos. Nici fizic, nici psihic. El insusi constientiza cat de aproape se afla de dementa, dovada fiind faptul ca, dupa incidentul cu urechea, s-a internat din proprie initiativa la ospiciul din Saint-Remy. Il deprima orice, de la vremea urata si saracia oamenilor din jur, la critici si esecuri profesionale. Nu se hranea mai deloc, preferand sa investeasca in pictura sau sa dea pomana saracilor. Era mereu in cautare de ceva, nelinistit si incapatanat. A schimbat numeroase ocupatii, pana si-a descoperit implinirea in pictura.

A fost negustor de arta la firma unchiului sau (1869-1876), dar a fost concediat pentru ca lipsea frecvent, se imbraca neadecvat si contesta lucrarile pictorilor si alegerile clientilor. Pentru o scurta perioada, s-a dedicat predarii in scolile a doi reverenzi britanici. In 1879, hotarat sa devina preot, a obtinut permisiunea bisericii de a predica in zona Borinage, din Belgia. Impresionat de viata mizera a oamenilor de aici, Van Gogh a trait ca un ascet, renuntand la bani, haine si mancare pentru a-i ajuta pe mineri.

Generozitatea lui friza fanatismul si nu era privita cu ochi buni de restul clericilor, care decid sa renunte la predicile lui. Van Gogh se orienteaza astfel spre o noua si ultima cariera – pictura, devenind pictorul cel mai greu de clasificat intr-un curent artistic. La inceput, a fost influentat de renascentismul lui Hans Holbein si de realismul romantic al lui Jean-Francois Millet. Apoi, de impresionismul unor Degas, Monet, Renoir si de arta traditionala japoneza. Totusi, a reusit sa-si defineasca un stil propriu si sa nu se lase coplesit de nici un fel de influenta.

Ultimii zece ani din viata si i-a petrecut pictand. Ca un nebun. Cateodata chiar si cate un tablou pe zi. In mod ironic, cele mai valoroase opere le reusea atunci cand avea probleme personale sau dupa crizele de epilepsie. Cautand perfectiunea, revine obsesiv asupra unor teme: intre 1887-1889, a pictat 35 de auto-portrete, foarte cunoscut fiind cel in care apare cu urechea bandajata; in perioada petrecuta la Arles, in 1888, a pictat zece versiuni de floarea-soarelui. Printre cele mai cunoscute tablouri ale sale: „Oameni mancand cartofi”, „Noapte instelata”, portretele lui mos Gachet si mos Tanguy, picturile cu campuri de grau si chiparosi, cele realizate la Auvers-sur-Oise si la ospiciul din Saint-Remy. Cea mai mare colectie particulara cu operele lui Van Gogh se gaseste la Muzeul Kroller-M”uller din Olanda, in mare parte datorita sotiei lui Theo, Johanna, cea care a contribuit si la impunerea pictorului ca maestru al picturii moderne. Abia dupa aceasta recunoastere, Johanna a permis publicarea corespondentei dintre cei doi frati.

Unul dintre cele mai controversate episoade din viata marelui pictor ramane moartea sa. Corespondenta cu Theo este principala sursa a informatiilor despre ce a fost si cum a trait Vincent Van Gogh. Or, despre faptele din 27-29 iunie 1890 nu s-a scris nici o scrisoare. In mai 1890, Vincent parasea azilul pentru a intra sub ingrijirea unui doctor homeopat din Auvers-sur-Oise, platit bineinteles de Theo. In seara de 27 iunie, pe un camp de langa oras, Van Gogh s-a impuscat in piept. Sangerand, a reusit sa ajunga la hanul unde era cazat. Gazda sa l-a descoperit lesinat si l-a chemat de urgenta pe Theo din Paris, care a ramas alaturi de bolnav pana in ultima clipa. Despre noaptea de 29 iunie, Theo avea sa scrie mai tarziu: „Voia sa moara; cand i-am spus ca vom incerca sa-l facem sanatos si ca va scapa de disperare, mi-a spus: La tristesse durera toujours (Tristetea va dura pentru totdeauna)”.