Un sistem cu probleme

Pe de-o parte avem generaţia „părinţilor”, crescuţi atât într-un sistem în care locul de muncă era asigurat după terminarea facultăţii, cât şi într-o eră în care principala sursă de informaţii o reprezenta cartea sau cel mult televizorul (dacă cele două ore pe zi de propaganda a cultului personalităţii comuniste se pot numi acces la informaţie), nicidecum internetul. De cealaltă parte avem o generaţie de tineri stresaţi că facultatea a fost făcută de pomană şi că nu îşi pot găsi un loc de muncă adecvat. Rezultatul este un conflict la sfârşitul căruia niciuna din cele două tabere nu iese fericită.

Contractul social semnat între părinţi şi profesor încă de pe băncile şcolii primare anulează din start orice interes al copilului care nu are de ales decât să se lase purtat de un val vicios ce nu poate fi controlat prin forţele proprii. Cu alte cuvinte, câţi dintre noi au înţelegerea şi maturitatea necesară să îşi aleagă drumul în viaţă la vârsta de doar 15 ani, înainte de intrarea la liceu, sau chiar şi un pic mai târziu, înainte de admiterea la facultate? Nu trebuie să ne mire faptul ca nemţii, de exmeplu, preferă să îşi trimită copilul într-un an sabatic să călătorească pentru a-şi descoperi pasiunea ca mai apoi acesta să poată lua o decizie pe cont propriu, în loc să fie doar „sfătuit de ai lui”. Brusc, apare prima obiecţie „Bine, bine, dar ăia au bani nene”. Bine bine, dar există internship-uri, cursuri de vară, oportunităţi de voluntariat şi multe alte opţiuni pentru a face această tranziţie pe bani mai puţini dacă chiar se doreşte. Totul pleacă de la educaţie, nimic mai mult. Însă atunci când ai un popor needucat cu ceea ce înseamnă de fapt capitalismul, ai un popor care vede banul mai presus de orice, chiar şi decât interesele propriului copil. Mare ruşine… Nu suntem singurul popor care se confruntă cu această problemă. Nu cu mult timp în urmă, Spania era unul din statele cu mare potenţial de creştere economică, până la începerea crizei finaciare care a culminat cu o rată de şomaj în rândul tinerilor de peste 50%. Doar şi ei au venit după un sistem dictatorial ce a durat mai bine de o generaţie.

Un bun exemplu însă poate fi luat de la japonezi care, după cel De-al Doilea Război Mondial, şi-au trimis tinerii pe burse la studii în Occident cu condiţia ca aceştia să se întoarcă în ţara natală. Pentru a se putea întâmpla şi la noi lucrul acesta, trebuie să existe o colaborare mai strânsă între stat şi mediul privat, pentru a asigura locuri de muncă tinerilor care se întorc în ţară, dar şi pentru o realocare de fonduri chibzuită pentru a-i putea trimite pe cât mai mulţi dintre aceștia să înveţe în străinătate. La noi, momentan, se taie din extreme: pensionarii mor de foame, iar tinerele creiere pleacă şi nu se mai întorc pentru că preferă să lucreze afară pe posturi bine plătite. Astfel, pe modelul clopotului lui Gaus, mediocrtitatea este în floare şi apar expresiile de genul „nu are cine să schimbe ţara”. Și totuşi, nu este normal nici ca un doctor la noi, de pildă, să câştige mai puţin ca o persoană care culege căpşuni în ţările mediteraneene. Asta numai din cauza cercului vicios dominat de o corupţie la nivel înalt.

Şi în cazul facultăţilor din Anglia se oferă un împrumut de la bănci pentru finanţarea studiilor cu obligaţia de a munci pe capital englezesc până la rambursare. Exemplele pot continua la nesfârşit, iar pentru cei mai patrioţi dintre noi pot menţiona că la începutul secolului al XIX-lea, în perioada paşoptistă, acest fenomen s-a putut observa şi în România. Un exod al creierelor către universităţile din ţări precum Franţa sau Austria; creiere ce mai apoi s-au întors în ţară pentru a clădi o epocă interbelică considerată, şi acum, de aur. Unul din exemplele cele mai „la vedere”, cum s-ar spune, este arhitectura Bucureştiului, clădită la sfârşitul aceluiaşi secol. Arhitectură care i-a dat şi numele de „Micul Paris”. Nu rămâne decât să pun întrebarea ironică „Oare de ce?”.