Trecator prin Bucuresti

Cu un nivel sau etajate, orientate catre orice punct cardinal, intorcandu-si cochet spatele, colorate cu vopsele fara nume, chiar si cu intreaga tencuiala scorojita, dau o neasteptata senzatie de voiosie, de vitalitate care, realizez, imi face bine. Fiecare dintre aceste case este cumva altfel, are personalitatea ei: detalii de fatada, foisor, portal, anul constructiei intr-un medalion deasupra usii, trepte. Mai mult decat orice insa, sunt locuinte ale unor oameni, a caror viata au marcat-o, despre a caror viata vorbesc pietrele din ziduri, lemnele din garduri, perdelele afumate si rufele intinse intre doi pari lasati. Pe strazi inguste, pietruite, serpuite – casele mici; pe alei largi, linistite si strajuite de copaci – constructiile mari. Sunt case cu personalitate, nu rareori semnate, ca opere de arta, de arhitectii lor, celebri sau nu: Marcel Iancu (Vila Reich), Alexandru Zamfiropol (Casa J. Constantinescu), I.C. Rosu (Vila in strada Dr. Poloni) etc. Constructiile vechiului Bucuresti au nume, dat nu neaparat de destinatia imobilului, au istorie, respira, au viata. Au povestea lor intima, personalizata, ceea ce ma face sa cred ca sunt in primul rand o proiectie a ochiului interior al constructorului. Sa fie oare intamplator faptul ca multe dintre ele au numele arhitecului sau proiectantului inscris pe o placheta, la fatada, in timp ce suta de mii de blocuri de locuinte construite intre 1945 si 1989 sunt nesemnate? Bucurestiul inceputului de secol XX, caci despre el vorbesc, are o arhitectura eterogena si poate de aici vine si veselia lui edilitara, din convietuirea plina de toleranta a stilurilor neoclasic, cu cel bizantin, eclectic sau neoromanesc. Cetatea are, la acea vreme, cladiri care fac si acum mandria lui: Ateneul Roman, Foisorul de Foc, Muzeul Literaturii Romane, Academia Romana, Palatul Par-lamentului din Dealul Mitropoliei, Muzeul Grigore Antipa, Palatul Postei (Muzeul National de Istorie), Palatul Cotroceni. Nume mari – cladiri pe masura: Alexandru Orascu (Palatul Academiei, astazi – Universitatea, Grand Hotel du Boulevard, Biserica Domnita Balasa), Horia Creanga (imobilul ARO din Bucuresti), Ion Mincu (Casa Lahovary, Scoala Centrala de fete, Palatul Justitiei).

Din pacate, Bucuresti nu inseamna doar alei cu castani, palate incarcate de istorie sau arcade in arc frant. Bucuresti inseamna si cartierele mai mult sau mai putin noi, miile de blocuri, cu sutele de mii de apartamente, cu milioanele lor de locuitori. Bucuresti inseamna si mahalalele, tristele si sordidele periferii, carora le-as spune mai degraba membre diforme ale unui organism cu o dezvoltare scapata de sub control, dar n-as fi prima. Cartiere sarace, de oameni saraci, pentru care casa inseamna un carton, iar curte – groapa de gunoi. Simptomatic, mi se pare insa, fenomenul „blocului de locuinte”. Marea lor majoritate (aproximativ 500.000 de apartamente) s-au nascut in anii comunismului. Aliniate, severe, anonime. Daca nu sunt aidoma, este doar din cauza griului, care deriva din alte culori. Gri-bleu, gri-bej, gri-roz, se insira ca intr-o romanta cenusie stiuta de generatii de locuitori, adica oameni care locuiesc, si atat. Adrese lungi, complexe, intr-un spatiu cenusiu, catre camine fara nume. Asa s-a dorit, ca oamenii sa-si piarda identitatea, personalitatea, sinele, adica interiorul. Si una dintre cai a fost aceasta: locuinta comuna, unde se vede, aude si miroase tot, unde toti stiu tot despre fiecare, desi fiecarele nu mai are nimic doar al lui. Blocurile au numere, asa cum casele de pe vremuri aveau nume, iar oamenii din ele sunt redusi la termenul de „populatie”. Si daca suntem de acord ca ceea ce lasa sa se vada exteriorul unei case vorbeste despre omul dinauntru, cine este omul de la etajul sapte, Bucuresti? Oricine, la fel ca cel de la zece sau cea de la parter. Doar culoarea rufelor puse la geam, la uscat mai face diferenta si mai inveseleste peisajul, caci doar aceasta culoare mai da un vag indiciu despre veselia sau tristetea ochiului interior al proprietarului. Cine sa semneze pe asemenea cladiri, cine sa-si revendice paternitatea lor? Arhitectura, proiectie indrazneata a umanului, arta a durabilului, istorie si frumos totodata, asteapta sa isi ia revansa pentru acesti 50 de ani de ev mediu comunist si sa se reafirme. Si cand spun asta, nu uit bijuteriile de sticla si beton, aparute in ultimii ani, spargand (uneori fericit) monotonia peisajului. Asteptarile noastre, ale bucurestenilor, doar intamplator locuitori la bloc, sunt legate de increderea in breasla acestor ganditori de case, de renasterea orgoliului lor de meseriasi ai spatiului. Bucurestiul are si el un ochi interior, Bucurestiul are o istorie, iar gandurile autorului acestor randuri au legat aceasta istorie de vietile celor care au zidit urbea. Oameni care au avut si au un curs, multe vise, o cariera. Si ochiul interior al fiecaruia dintre ei are cu siguranta o proiectie a unui alt Bucuresti, de ce nu, mai ferice.

Trecator prin Bucuresti, caut pe strazi vechi case noi, cu autograful autorului. Caut normalitatea de a sti chiar si eu, „un cetatean de la sapte sau de la zece”, cine a visat acele ziduri. Caut nume de oameni care sa se mandreasca public cu munca lor, pentru mult timp de-acum incolo. Caut oameni care sa vrea si sa poata sa-si impleteasca propria cariera cu ochiul interior al Bucurestiului.