SUNTEM UN POPOR VEGETAL? Răspunsul dat de un cunoscut psihanalist

Vorbind despre agresivitatea pasivă ca despre un mijloc adaptativ, psihanalistul Alfred Dumitrescu trimite la cauzele prevalenţei sale în spaţiul românesc şi anume „sentimentul cronic de inferioritate”, „trăirea de-a lungul unor lungi perioade de timp a sentimentului de a fi supuşii lipsiţi de putere ai unor stăpâni, deopotrivă detestaţi şi idealizaţi".

　
CULTURA MILENARĂ A JUPÂNULUI/ŞEFULUI

Agresivitatea pasivă este arma celor dezarmaţi, este ultima redută de rezistenţă a celor prinşi în bucla repetitivă a neputinţei şi resentimentului. „De aici şi această milenară «cultură a jupânului/şefului» caracterizată printr-un mare grad de ambivalenţă: urât şi ironizat pe ascuns, admirat şi invidiat pentru puterea sa discreţionară şi sursă deopotrivă reală şi fantasmatică a tuturor relelor, dar şi a tuturor binefacerilor posibile”.

„Agresivitatea pasivă poate fi un instrument adaptativ în anumite perioade şi situaţii în care, obiectiv şi realist, orice altă formă de rezistenţă ar duce la aneantizare, dar devine dezadaptativă în măsura în care, susţinută de confortul subiectiv pe care-l aduce pasivitatea şi complacerea în refuzul riscurilor şi responsabilităţilor, se instalează ca o modalitate facilă de asigurare a supravieţuirii în detrimentul creşterii, evoluţiei şi construcţiei pentru viitor.”

„Scopul fundamental al agresivităţii pasive este menţinerea statu-quo-ului şi evitarea oricărei schimbări, probabil şi pentru că se revendică dintr-o îndelungată experienţă a schimbărilor trăite subiectiv ca fiind dezavantajoase.”

Fie că vorbim despre familie, despre şcoală sau despre mediul de muncă, rădăcinile agresivităţii pasive sunt aceleaşi: dictatura lui „faci aşa pentru că aşa spun eu” în absenţa oricăror argumente și lipsa de consideraţie pentru limitele spaţiului fizic şi psihic al celor aflaţi într-o poziţie subordonată. Psihanalistul dă ca exemplu obiceiul practicat atât de către părinţi, cât şi de către şefi de a intra în încăpere fără să bată la ușă și impunerea unor norme arbitrare; valabile, vorba lui Grigore Alexandrescu ‒ «doar pentru căţei»”.

„Indiferent de mediul social, manifestările agresivităţii pasive sunt similare: aprobarea fără opoziţie (uneori chiar cu entuziasm) a ordinelor superiorilor urmată de refuzul constant – dar argumentat extrem de „creativ”– de a le pune în practică, procrastinarea la infinit a îndeplinirii oricăror sarcini, mimarea „neînţelegerii” că anumite sarcini trebuie îndeplinite sau îndeplinirea lor într-un mod atât de defectuos încât cel care le solicită sfârşeşte prin a se lăsa păgubaş.”

Prin exemplele enunțate, Alfred Dumitrescu demonstrează că agresivitatea pasivă „iese totdeauna câştigătoare”, deoarece „«practicanţii» ei au de partea lor doi aliaţi redutabili: pe de o parte, timpul ‒
în măsura în care, spre deosebire de activitate, pasivitatea ne pune la dispoziţie eternitatea. Pe de alta, absenţa oricărei dorinţe de schimbare ‒ ceea ce permite o considerabilă economie de energie. Mă întreb dacă nu cumva şi Ana Blandiana avea în minte o reprezentare asemănătoare atunci când a scris «Eu cred că suntem un popor vegetal».”

MANAGERI EXPAŢI, DE LA ASERTIVITATE LA AGRESIVITATE PASIVĂ

„Deși agresivitatea pasivă este o formă primitivă de adaptare, ea exercită un mare grad de atracţie şi pentru indivizi care, prin datele evoluţiei lor relaţionale, au depăşit acest stadiu evolutiv. Ceea ce constituie forţa de atracţie a agresivităţii pasive rezidă tocmai în soliditatea aproape «minerală» pe care o asigură, care nu este generatoare de plăcere, dar oferă, în schimb, un grad mare de siguranţă.”

Alfred Dumitrescu remarcă evoluţia aparent ciudată a unor manageri străini sau repatriaţi care, la ceva vreme după imersiunea în spaţiul relaţional autohton, „par a renunţa la «povara» asertivității şi îmbrăţişează fie cu resemnare, fie cu entuziasm «tehnica» nu de tot uitată a agresivităţii pasive în relaţia cu superiorii şi modelul paternalismului automulţumitor în raport cu subordonaţii.”

În viaţa de zi cu zi putem identifica multiple manifestări ale agresivității pasive, de la cele cu caracter preventiv, de tipul «Ah… dar la noi nu se poate face aşa ceva» urmat de infinite argumentări la cele constând în amânări prelungite ale unor activităţi agreate sau la cele cu caracter punitiv constând în efectuarea unei sarcini în mod atât de defectuos – cu scuzele de rigoare–, desigur, încât cel care le-a cerut să se «înveţe minte» şi să nu mai repete astfel de cereri.

Variantele sunt extrem de numeroase, iar unele dintre ele, precum cea a adoptării formale a unor norme şi principii pentru a le goli apoi de orice conţinut concret amintesc de faimoasele „forme fără fond” enunţate de către Maiorescu în urmă cu aproape 150 de ani.

foto: Alfred Dumitrescu, psiholog clinician, psihanalist

AGRESIVITATEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE

Spre deosebire de cel pasiv-agresiv, comportamentul agresiv se manifestă în raport cu cei percepuţi ca fiind egali sau inferiori. „Oricine circulă din când în când prin Bucureşti sau prin ţară, fie ca automobilist, fie ca pieton se va întâlni la tot pasul cu o mulţime de situaţii. De altfel, tocmai această răspândire a atitudinilor şi comportamentelor agresive în situaţiile cotidiene obişnuite ‒ în trafic, la coadă la supermarket etc.– dă măsura gradului de nemulţumire pe care-l trăim în mod subiectiv, dar nu neapărat conştient, în raport cu existenţa noastră.”

„Banalizata agresivitate de zi cu zi – manifestată chiar şi prin expresiile ursuze, încruntate sau înverşunate cu care oamenii se privesc unii pe ceilalţi pe stradă sau în metrou– folosită individual ca «supapă de descărcare» a frustrărilor şi resentimentelor funcţionează în plan social ca o permanentă întărire a sentimentului de nesiguranţă şi pericol, de «trăire» a celorlalţi ca potenţiali inamici şi, deci, ca sursă de noi resentimente ce se vor cere descărcate din nou prin agresivitate. Este un cerc vicios care se autoalimentează şi nu este deloc uşor de dezamorsat.”

Ce putem face concret pentru a avea un comportament şi o comunicare asertive? „Modul nostru de relaţionare cu ceilalţi este determinat de datele noastre de funcţionare internă. Acestea nu sunt accesibile decât în mică măsură autoreflecţiei conştiente, deci nu pot fi modificate conform intenţiilor şi dorinţelor noastre conştiente, oricât de sincere şi mobilizatoare ar fi ele.”
　
Totuşi, indivizii umani au o relativă autonomie în raport cu aceste modele şi tipare. „Eforturile adaptative individuale sau ale unui anumit grup organizaţional, cu atât mai mult dacă sunt demarate iniţial în interiorul unui cadru terapeutic adecvat, pot produce schimbări semnificative şi persistente de atitudine şi comportament, cu condiţia ca ele să fie ulterior încurajate şi susţinute de mediul macro sau microsocial. O dovadă în acest sens este buna adaptare a numeroşilor conaţionali care lucrează fie în alte ţări, fie în companii a căror cultură încurajează exprimarea opiniilor şi asumarea de responsabilităţi – această a doua categorie fiind, foarte probabil, suprareprezentată printre cititorii revistei CARIERE în raport cu ansamblul populaţiei.”
　

CUM SĂ AI UN COMPORTAMENT ŞI O COMUNICARE ASERTIVE

Recomandarea specialistului este să încurajăm, de exemplu, în mediul social imediat, începând cu propria familie şi propriul loc de muncă, comunicarea deschisă a opiniilor cu amendamentul ca acestea să fie susţinute de argumente, să ne exprimăm sincer ignoranţa și să căutăm în mod real să o depăşim, să ne asumăm deciziile şi responsabilitatea lor.

„Comportamentul asertiv nu constă doar în aproprierea unor drepturi: de a fi ascultat, de a ne fi respectate persoana şi limitele, de a face propriile alegeri şi de a avea proprile opţiuni, de a nu şti şi de a putea învăţa etc., ci şi în acceptarea obligaţiilor ce decurg din exprimarea acestor drepturi. De exemplu, obligația de a-i asculta pe ceilalţi, de a le respecta opiniile şi limitele, de a ne depăşi ignoranţa, de a răspunde pentru propriile alegeri şi decizii etc.”
Ca psihanalist cu activitate clinică şi formativă atât în psihanaliza individuală, cât şi în cea de cuplu, familie şi grup, Alfred Dumitrescu recomandă ca soluție o analiză sau o psihoterapie psihanalitică, individuală ori într-un grup instituţional sau organizaţional.

CAPUL PLECAT SABIA NU-L TAIE

Pentru a trece drept asertiv, un comportament ar trebui să se poată manifesta în primul rând în raport cu superiorii, faţă de care se manifestă îndeobşte comportamentul pasiv-agresiv. Acest lucru este condiționat totuși de măsura în care superiorii susţin cu adevărat asertivitatea subalternilor. Altfel, prima experienţă negativă în care exprimarea unei opinii atrage sancţiuni mai mult sau mai puţin explicite va duce imediat la refugierea în milenara înţelepciune a „capului plecat pe care sabia nu-l taie”.

Chiar şi în condiţiile în care este încurajat de superiori, comportamentul asertiv implică „sacrificii și costuri” pentru cel care-l practică. „Astfel, asertivitatea duce la pierderea beneficiilor subiective pe care le aduce posibilitatea de a evita constant responsabilitatea propriilor acţiuni – fie prin evitarea deciziilor, fie prin expulzarea în exterior a „vinei” – vinovaţi sunt alţii, condiţiile, vremea, moştenirea, mentalitatea etc. De asemenea, asertivitatea se mai «plăteşte» prin renunţarea la confortul pasivităţii, prin efortul pe care-l presupune orice acţiune constructivă şi, mai ales, prin dificultatea şi disconfortul subiectiv pe care le implică orice renunţare la moduri cunoscute de a acționa şi experimentarea inevitabil riscantă a unora noi.”

Umilința este una dintre sursele cele mai profunde ale resentimentului care alimentează comportamentul pasiv-agresiv. Parţial expulzată – prin agresivitate pasivă faţă de cei mai tari, prin agresivitate manifestată faţă de cei mai slabi şi prin dispreţ pentru toţi şi toate –, ea nu va fi niciodată evacuată în totalitate. „Ceea ce rămâne este reziduul, «zațul» unei umilinţe transformate într-o ură dureroasă şi persistentă şi dispreţ de sine. Grupurile cu nivelurile cele mai ridicate de agresivitate socială manifestă şi/sau pasivă sunt cele care înregistrează şi cele mai numeroase comportamente autoagresive. Absenţa îngrijirii personale, numărul de morţi pe şosele, alcoolismul etc. − toate, în definitiv − sunt simptome ale unui dispreţ ce derivă, în fapt, din ura inconştientă faţă de propria persoană.”

TUPEUL – ASERTIVITATE GOLITĂ DE CONȚINUT

La atâtea „costuri” ar trebui să existe şi beneficii ale atitudinii asertive, iar Alfred Dumitrescu vorbește despre respectul real faţă de propria persoană, exprimat în mod concret prin comportamente de grijă, înţelegere şi dezvoltare de sine şi nu cel declarat zgomotos prin laudă de sine şi, eventual, umilirea celorlalţi.

„Respectul autentic şi capacitatea de a-i valoriza pe ceilalţi sunt posibile doar prin înscrierea într-un cerc virtuos în care individul a învăţat să se respecte şi să se valorizeze pe sine prin intermediul exemplului oferit implicit de către «mai-marii» săi în diferite etape ale vieţii.“

La nivel de organizaţii, o atitudine cu adevărat asertivă în relaţiile cu ceilalţi poate aduce beneficii semnificative în termeni de eficiență, de economie de efort, de adaptare la condiţii noi şi la schimbare în general şi, mai ales, de confort şi satisfacţie de viaţă pentru toţi membrii acesteia. Este, cu siguranţă, un obiectiv dezirabil, dar, ca toate obiectivele dezirabile, deloc uşor de atins.”

Alfred Dumitrescu atrage atenția că schimbarea comportamentelor nu se poate produce în absenţa modificării cadrului social în care funcţionează indivizii. Un exemplu edificator este dificultatea de a produce evoluţii sociale aşteptând aşa-numita „schimbare a mentalităţilor” în locul introducerii de corecţii semnificative ale cadrelor normative şi ale modului în care acestea sunt aplicate. „Puţini sunt cei care purced la un demers frustrant şi dificil de creştere în absenţa unui anumit grad de constrângere exterioară dublată de gratificări proporţionale.”

Din această perspectivă este esenţială încercarea fiecărei persoane învestite cu autoritate: părinţi, educatori, profesori, manageri etc. de a renunţa la avantajele emoţionale imediate pe care le oferă atitudinea paternalistă – adică sentimentul puterii oferit de posibilitatea de „a pedepsi” sau de „a ierta” după bunul plac în beneficiul avantajelor de creştere a celor pe care-i „păstoresc” prin instaurarea unei culturi a responsabilităţii individuale în raport cu norme şi reguli clare, stabile şi valabile inclusive pentru ei înşişi.

„Numai cei care devin conştienţi de responsabilitatea pentru consecinţele propriilor acţiuni pot accede la o atitudine cu adevărat asertivă. Drepturile sunt internalizate ca fiind legitime doar în măsura în care sunt susţinute de obligaţii pe măsură. Altfel, cu cât «şmecheria» este mai tolerată sau mai apreciată, cu atât mai mult asertivitatea este golită de conţinut şi se reduce, în fapt, la un banal şi păgubos «tupeu».”

Alfred Dumitrescu atenționează că tiparele şi modelele de comportament nu sunt creaţii ex-nihilo ale fiecărui individ în parte, ci se transmit – fără a fi conştientizate ca atare – de la o generaţie la alta, prin intermediul structurilor familiale şi sociale, al mediului cultural, în sens larg. „Acesta este motivul pentru care schimbările la nivelul modurilor prevalente de relaţie într-o societate se produc cu dificultate şi pe parcursul unor perioade îndelungate de timp. Este suficient să ne gândim că au trecut deja 27 de ani din 1990, iar schimbările, din această perspectivă, nu sunt spectaculoase.”

Articol preluat din numărul 234/februarie 2017 al Revistei CARIERE. Pentru detalii legate de abonare, click aici