Soții Scripcariu scot olăritul din uitare, la Piscu

Adriana este mamă și director de școală, istoric de artă și autor de cărți. Am întâlnit-o într-o zi călduroasă de septembrie, înconjurată de copii și săteni, artiști și invitați străini, schimbând câte o vorbă cu fiecare și organizând lucrurile la o petrecere câmpenească din care n-au lipsit slujba religioasă, meșterii locali cu roata de olărit și produse din ceramică gata făcute, muzica populară autentică și momentele artistice, cu pian, ale copiilor de la Şcoala Agatonia, vinul, socata, covrigii și fursecurile. Adriana lansa cartea „Oale de Pisc”, un volum despre istoria de meşteşug a fostei vetre de olari din vechii codri ai Vlăsiei, în plin câmp, pe locul unde speră că va deschide cândva un muzeu. „În anul 2006, m-am strămutat cu familia din centrul Bucureştiului la Piscu, un fost sat de olari de la marginea judeţului Ilfov. Prima dorinţă a fost aceea de a ne integra în comunitate – atât noi, adulţii, cât şi copiii noştri – făcându-ne de folos în zona culturală şi de educaţie. Meseria mea de istoric de artă şi calitatea de mamă mi-au deschis drumul. Am început cu şcoli de vara pentru copiii din sat, am continuat cu deschiderea locului pentru grupuri de copii şi adulţi din exterior, am înfiinţat o mică şcoală primară, am început o serie editorială dedicată patrimoniului cultural românesc, încercând să deschid cât mai mult subiectul către publicul larg. Toate au decurs unele din altele şi toate sunt o muncă de echipă. În cazul nostru sâmburele echipei este chiar familia: soţul meu, sculptorul Virgil Scripcariu, copiii noştri şi cu mine”, povește Adriana.

La Piscu se făcea înainte ceramică utilitară: străchini, căni, oale şi, marginal, figurine de lut zoomorfe şi antropomorfe, ajunse până în secolul XX, direct din neolitic, potrivit site-ului asociației. „Olăritul a suferit o cădere abruptă după Revoluţie, fapt datorat intrării pe piaţă a veselei utilitare chinezeşti. La sfârşitul anilor ‘80 «ardeau» la Piscu regulat 120 de cuptoare. Azi mai ard, ocazional, cinci”. Muzeul Oalelor de Pisc ar trebui să împiedice dispariția totală a meșteșugului. „Este nevoie de un astfel de muzeu pentru a ţine în viaţă identitatea culturală a satului, din ce în ce mai stinsă, din păcate. Va fi un loc în care oricine se va putea bucura de frumuseţea aceasta de patrimoniu şi va putea înţelege lecţia olăritului. Ne dorim un muzeu modern, un muzeu dinamic, un loc în care să se petreacă şi diferite workshopuri şi acţiuni culturale, un loc care să aducă bine comunităţii şi societăţii.”

Alături de Virgil Scripcariu, Şerban Sturdza, Ştefan Ghenciulescu şi Lila Passima, la lansarea cărţii Oale de Pisc, de la Clubul Țăranului.

Istoric de artă, autor și director de școală

Prin Asociaţia Gaspar, Baltasar & Melchior, soții Scripcariu au organizat, în ultimii zece ani, proiecte de promovare a patrimoniului cultural adresate în special copiilor. În 2012 au reuşit chiar să editeze un manual opţional scris de Adriana și dedicat patrimoniului județului Ilfov, pentru clasele III-IV.
Şcoala primară Agatonia, deschisă în toamna anului 2011, este „cel mai temerar” proiect al asociației și a pornit dintr-o nevoie: școala din sat se închidea din cauză că avea prea puțini copii. Pentru ca aceia puțini rămași să nu fie nevoiți să facă zilnic drumul până la localitatea învecinată, familia Scripcariu a deschis o școală privată chiar la ea acasă. O școală mică, cu 10-12 elevi în clasă, așa cum erau odinioară școlile de sat. „Şcoala Agatonia se vrea o şcoală în sensul mai larg al cuvântului, un loc în care ne propunem să formăm un tip de sensibilitate şi o preocupare pentru ceea ce cultura autentică poate oferi: frumos, valoros, plin de înţeles şi folos sufletesc.” Deși este o instituţie de învăţământ privată, autorizată de Ministerul Educaţiei, programul de dimineaţă şi cercurile de activităţi extraşcolare au fost oferite gratuit, în primii 3 ani, copiilor participanţi, membrii ai comunităţii rurale. „Şcoala Agatonia se deschide periodic, la cerere, şi către alte grupuri de copii, dar şi de adulţi, care doresc să participe la activităţile propuse, workshopuri de iniţiere în diferite meşteşuguri şi familiarizare cu patrimoniul cultural local. Aceste grupuri susţin, prin contribuţia lor, activitatea cotidiană a şcolii.” În prezent, se plătește o contribuție lunară care poate ajunge la 650 lei, în funcție de posibilitățile fiecărei familii.

Alături de copiii şi părinţii Şcolii Primare Agatonia la Serbarea de Crăciun 2015

Însă cei mai importanți și fideli susținători financiari sunt Administraţia Fondului Cultural Naţional şi Ordinul Arhitecţilor din România, unde sunt depuse anual proiecte, la sesiunile de finanţare. Pe lângă acestea, au mai fost obținute ocazional alte finanțări pe anumite segmente specifice ale activităţii, spune Adriana. „În anul 2015 am fost parteneri într-un proiect cu finanţare europeană în care a fost vorba despre activităţi extraşcolare. A fost un an încărcat şi intens, mai ales pentru copiii şcolii nostre care au avut mai multe activităţi decât oricând: cursuri, tabere, excursii. Acesta este câştigul cel mai mare, cel care rămâne nevăzut în termeni materiali, dar care poate ajută la o formare armonioasă a generaţiei care urmează”.

Adriana Scripcariu spune că activitatea de autor de cărți despre patrimoniul cultural românesc îi aduce cea mai mare satisfacție. „Îmi doresc să continui seria editorială dedicată patrimoniului cultural românesc. Realizarea acestor cărţi este zona de activitate care mă împlineşte cel mai mult. Nu am fost tentată niciodată de o altă traiectorie profesională pentru că mă simt foarte bine în acest mod de lucru şi de viaţă. Este un grad de independenţă – desigur cu avantaje şi dezavantaje – care ni se potriveşte. Nu este un drum uşor, dar roadele sunt frumoase şi acestea rămân, până la urmă. Mă consider un om care încearcă să-şi facă meseria de istoric de artă într-un mod creativ şi liber, fără constrângerile instituţionale de care se lovesc alţi colegi de breaslă. Dar este, repet, un drum foarte personal, asumat, care nu poate fi servit ca o reţeta”.