Scoala „Academia Catavencu”
Primul numar "Catavencu" este nedatat. Asta spune ceva despre inocenta debutului?…
Liviu Mihaiu: Afara mirosea inca a praf de pusca, era un nou inceput. Nu stiam inca pe ce lume traim. Stiam doar ca vrem sa facem un ziar, despre care lumea intreba in gara (noi il faceam si tot noi il vindeam!) daca este ziarul unui teatru. Asta se intampla in februarie 1990, cand am aparut. Putini dintre noi mai facusera gazetarie. Este o meserie pe care am invatat-o din mers. Eu sunt inginer la baza, ca si intemeietorii acestui ziar. Ii numesc intemeietori pe primii trei care ne-am insotit in aceasta intreprindere: Sorin Vulpe, Doru Buscu si eu. Imediat s-au alaturat si alti oameni, alti chemati ai acestui titlu si ai satirei. In timp, ei au si devenit actionarii principali.
Cum a venit ideea titlului?
L.M.: Ideea s-a nascut intr-o discutie cu patronul de atunci al ziarului, Ovidiu Nacu. Unora le-a placut, altora – nu, dar se pare ca numele a fost hotarator pentru destinul acestei reviste. Probabil ca daca o chema altfel, avea astazi alt continut, alt destin. Un ziar este o fiinta vie, o opera colectiva care are propriul destin. Mie imi place, fara modestie, sa compar aceasta intalnire din sufrageria unui bloc a Senatului Academiei Catavencu (9 oameni), cu uniunea celor de la Beatles in beciul unui pub din Liverpool. Desi avem doar 15 ani de istorie, suntem un trust cu noua publicatii, trei ONG-uri satelit (Agentia de Monitorizare a presei, Salvati Vama Veche si Salvati Delta Dunarii), un almanah si un bal. Acestea din urma sunt evenimente anuale. Primul bal l-am facut in 1991, primul almanah – in 1995. Filozofia s-a construit din mers, conceptul s-a transformat treptat intr-o scoala, intr-o retorica, intr-un stil, intr-un brand si in final, intr-o firma.
Asadar, nu vom gasi rude ale Academiei Catavencu in lume?
L.M.: Ba da, nu suntem chiar atat de cosmici. Mai sunt Private Eye, Le Canard Enchaine, o groaza de publicatii cu care suntem inruditi prin tematica, prin gen. Noi suntem un fel de ratoi dezlantuit. Desi poate ca rata nu ne reprezinta cel mai bine, ca animal… In timp, am avut diverse reprezentari: ba am fost bufoni ai regelui, ba am fost vulpi, ba am fost vulturi… Ceea ce ma bucura este ca niciodata nu am fost identificati cu animalul national – oaia! N-as vrea sa fim o turma de oi si nici macar o turma de berbeci. Echipa noastra e un personaj colectiv, un "chibut", cum ne place noua sa-i spunem. Chibut inseamna in idis comunitatea religioasa in care oamenii traiesc, ajutandu-se unii pe altii, au drepturi egale, nu au privilegii. Senatul a devenit un for consultativ, dar tutelar, din punct de vedere spiritual. Marile decizii strategice si cazuistici morale se discuta in cadrul lui. Nu e doar un consiliu de onoare, este si o instanta de judecata, o AGA, o agora in care oamenii invata mult. S-a transformat intr-o scoala morala, o scoala peripatetica in care s-a discutat absolut orice. Membrii sai sunt si de stanga, si de dreapta, sunt si monarhisti, si republicani. In Senat, s-a votat daca exista Dumnezeu sau nu. Votul a fost mai putin relevant, a fost un pretext sa discutam problemele globale ale omenirii. Senatorii pot fi regasiti in caseta de redactie a Academiei Catavencu si sunt si actionari. In contrapartida, numim cealalta parte a redactiei "Camera Deputatilor". Cu totii suntem in redactie 25-26 de oameni: geologi, psihologi, filozofi, filologi, ingineri. Nu avem drept criteriu de selectie pregatirea profesionala. Ceea ce conteaza este doar calitatea actului jurnalistic. Iar pentru treburile juridice ale institutiei avem un birou de avocatura. In fiecare moment, avem peste 20 de procese pe rol. Ne-am obisnuit. La primul a fost mai greu, prin 1991. Le castigam pe majoritatea, ziaristii nostri sunt negustori cinstiti.
Cand se intruneste Senatul?
L.M.: De cate ori este nevoie. Senatul judeca si anumite dizarmonii comportamentale ale membrilor sai, din punct de vedere jurnalistic, public si social. Intr-o firma exista un sef, exista o piramida, se angajeaza si se dezangajeaza oameni. Senatul este o familie care discuta si rezolva toate impasurile indivizilor si ale institutiei. Tocmai de aceea, unul dintre secretele succesului nostru este ca echipa a ramas aceeasi, in linii mari.
Cum se intra in echipa Academiei Catavencu, cum ii testati, cum ii antrenati pe jurnalisti?
L.M.: Intrarea in familia Catavencu s-a produs la inceput intr-un mod natural, prin selectie stilistica. Au fost oameni care au scris foarte bine si au ramas. Multi dintre ei mai scrisesera, aveau literatura de sertar. Participau la cenacluri, scoli private de filozofie, erau pasionati de umanism. Modul de a primi ziaristi in echipa nu este o chestie foarte sofisticata, desi are accente si proceduri ale scolii aristotelice. Noi sustinem ca jurnalistica se invata prin ucenicie. Unui nou venit i se cer texte, i se dau anumite teme. Daca este primit, cativa ani invata, tace si asculta. Asa s-a intamplat cu foarte multi jurnalisti din "Camera Deputatilor". Seniorii s-au ocupat de ei, au facut mentorat cativa ani de zile. Nu toti juniorii rezista, nu toti au rabdare, aplicare, vocatie pentru acest tip de jurnalism. Pe de-alta parte, ziaristii de la Academia Catavencu s-ar putea imparti in doua: stilistii (oameni care fac texte cu glume, care fac bulele fotografiilor) si jurnalistii de investigatie. Dar toti stiu sa abordeze fiecare gen pe care il cuprinde revista. Un jurnalist implinit la Academia Catavencu trebuie sa stie sa faca editorial, rubrica de sport, cronica de carte, ancheta de investigatii si bule la fotografii. Dar se formeaza in decurs de 5-10 ani. In general, jurnalistii nostri stiu sa scrie in toate registrele. Daca un jurnalist nu poate scrie decat serios, stilistii preiau textul, il refac si il trag in banda. De obicei, toata lumea trece prin scoala satirei si toata lumea trebuie sa stie sa scrie cu umor.
Cum testati umorul unui aspirant?
L.M.: Umorul nu este o chestiune ascunsa, subliminala pe care s-o depistezi cu un aparat sau organ special pe care il au doar seniorii. Umorul este evident. Modul de testare a umorului pur care apare in bule e foarte simplu: daca lumea rade la ceea ce scrie intr-o fotografie, se cheama ca are toate datele sa intre in Catavencu. Acelasi lucru se petrece si cu textele.
Va asumati si rolul de formatori de opinie?
L.M.: Poate e prea mult spus, noi n-avem niste pretentii iluministe. Tocmai de aceea nici nu innebunim foarte usor, pentru ca nu ne luam prea in serios. Nu credem ca schimbam lumea cu ceea ce facem, dar cel putin ii punem pe ganduri si cream niste momente saptamanale de fericire.
Sunteti misogini sau romancele au o problema cu umorul?
L.M.: Nu cred ca romancele au o problema, romanii au niste probleme! Noi ne-am constituit intr-un grup de samurai care-si asuma gesturi foarte curajoase. E mai greu sa-ti imaginezi o femeie intr-o batalie cu camasa rupta. Trebuie sa ai nervi de otel pentru 15 ani de batalii saptamanale, in peste 600 de numere. Scriu femei la "Catavencu", mai ales sub pseudonim, nu pentru ca am vrea sa le ascundem, ci pentru ca fac un anumit gen de gazetarie, mai degraba monden, care presupune o camuflare a sursei. Nu cred ca se poate spune despre noi ca suntem niste misogini tipici, mai degraba suntem un grup de "guerila", care inevitabil are si accente "macho", dar care nicidecum nu dispretuieste femeia. Altfel, suntem foarte normali. Avem copii, avem sotii pe care le iubim, avem chiar si initiativa de a construi o statuie Elisabetei Rizea, care a fost o luptatoare in rezistenta Muntilor Fagaras.
Ce rol joaca documentarea?
L.M.: Documentarea este parte a actului jurnalistic. Sunt anchete care tin 2-3 luni, mai ales in ceea ce priveste Biroul de Investigatii, coordonat de Cornel Ivanciuc, un exceptional animal de investigatie, unul dintre cei mai buni din Romania. "Academia Catavencu" este o revista unica si prin ambivalenta oamenilor de investigatie care sunt si autori de literatura. Trustul nostru are el insusi mai multe forme de exprimare jurnalistica: are un post de radio, are un cotidian, are o revista de femei, una de bucatarie, o revista de mamici, de pescuit… Nu cred ca exista un domeniu jurnalistic pe care sa nu-l putem acoperi, mai putin televiziunea.
Ca sa puteti castiga procesele trebuie ca toti sa fiti curati ca lacrima, sa nu aveti nici un punct slab. Este acesta un alt criteriu de intrare in echipa?
L.M.: Criteriul moral este prevalent in mentinerea spiritului si a echipei. Au fost cazuri de oameni patati si am scapat repede de ei. A fost foarte bine ca n-am avut un lider care sa hotarasca cine intra si cine nu intra in echipa. Totdeauna conducerea a fost colectiva si dublata de o rezolutie a Senatului. Asta a facut ca oamenii de aici sa se simta un grup, sa se simta aparati. Toata lumea a inteles ca un singur om n-ar fi rezistat presiunilor exterioare si interioare. Sigur ca revista are principiile ei de functionare interna. Nu numai ca are penalizari si recompense pentru fiecare, dar isi si plateste impozitele in fiecare luna, la zi. Este un principiu pe care l-am respectat cu sfintenie si care a contat foarte mult in autonomia si libertatea totala de exprimare a revistei.
Pentru ce ar putea fi penalizat un jurnalist de la "Academia Catavencu"?
L.M.: Pentru intarziere sau absenta la sedinta, pentru un articol care contine informatii false intr-o proportie mai mare decat este admis. Normele de penalizare pleaca de la de trei ori valoarea articolului, pana la 25% din salariu. Acest regim juridic intern a transformat echipa intr-un organism functional.
Recompensele vin dintr-un act public exceptional facut de unul dintre noi, dintr-un articol exceptional care este preluat de alte ziare. Cea mai buna recompensa este o bataie pe umar si o strangere de mana, pe care si-o doreste fiecare membru al redactiei.
Care sunt valorile pe care le cultiva "Academia Catavencu"?
L.M.: Exista o cultura organizationala foarte bine definita. Valorile s-au nascut din experienta istorica, s-au scris pe hartie, uneori s-au afisat pe perete. Exista si niste norme de comportament care ne-au facut sa invatam sa traim nu numai atatia oameni intr-o incapere, dar si sa traim in afara ei.
Sunteti intr-un moment de expansiune, de dezvoltare…
L.M.: Inca de acum 4-5 ani, am hotarat ca trebuie sa ne dezvoltam, ca putem si stim sa facem si alte tipuri de jurnalism, am facut investitii in zona asta, am antrenat oameni si astfel s-au construit sase publicatii. In aceasta toamna, lansam un post de radio numit "Guerila FM" si relansam "Cotidianul", intr-un alt format si intr-o alta formula.