Oare prejudecăţile adânc înrădăcinate pot fi dizolvate?
Eram derutată; nu îmi dădeam seama ce legătură avea acest răspuns cu întrebarea mea iniţială. Am mers pe jos, oarecum năucită, până la locul unde urma să aibă loc următoarea întâlnire, iar acolo am repetat ceea ce tocmai auzisem. Am primit, în loc de răspunsuri, doar priviri în gol. Oamenii aceştia nu afirmau neapărat punctul lui de vedere, dar rămâneau totuşi tăcuţi. Deruta mea s-a transformat treptat în frică. Oare îmi făcea în sfârşit cineva un serviciu, prin faptul că îmi spunea adevărul?
După aceea, timp de câteva luni, am fost tulburată şi „dată peste cap”, văzând fragmente din acest „adevăr” în fiecare oportunitate pierdută sau obstacol neaşteptat.
Alb şi negru. Masculin şi feminin. Bogat şi sărac. Imigrant şi nativ. Homosexual şi cu înclinaţii sexuale obişnuite. Sudist şi nordist. Tânăr şi bătrân. Fiecare dintre noi poate fi descris ca o serie de identităţi şi roluri care se suprapun. Şi mai sunt şi argumentele care pot fi aduse pentru a arăta modul în care programarea noastră biologică şi sociologică ne determină să ne modelăm identitatea personală în jurul unor structuri de grup. Dar ideea de bază este aceasta: ca membrii ai societăţii, noi nu ne vedem unii pe ceilalţi în mod clar. Vedem nişte istorii abstracte şi presupuneri generalizate, în loc să vedem constelaţia distinctă de interese, pasiuni, viziuni şi speranţe din care suntem construiţi fiecare dintre noi.
Aşa cum a scris recent David Burkus într-un articol pentru hbr.org, inovaţia nu este împiedicată de lipsa de idei, ci de incapacitatea de a remarca ideile bune care există deja. A-i vedea cu adevărat pe ceilalţi şi a fi văzut cu adevărat este un lucru esenţial pentru rezolvarea problemelor. „A vedea” cu adevărat nu pare să fie ceva deosebit de greu, dar este. Şi se întâmplă aşa din cauza prejudecăţilor. Prejudecăţile sunt modelate de cultura, în sens larg, în care trăim; dacă ceva este perceput ca fiind „adevărat” fără drept de apel, atunci este mult mai greu să îl privim în mod neutru. A-ţi recunoaşte prejudecata înseamnă să recunoşti că nu eşti imparţial şi să admiţi că pre-vizionezi lumea din jurul tău prin faptul că vezi numai ceea ce te aştepţi să vezi.
Studiile făcute în acest domeniu dovedesc în mod constant că toţi oamenii au prejudecăţi. Şi totuşi, cel mai adesea, îi aud pe oameni declarând: „sunt orb la culoarea pielii oamenilor” sau „la noi este meritocraţie”, când realitatea sugerează ceva complet diferit. Nate Silver a dat recent publicităţii un studiu care susţine ipoteza potrivit căreia „cei care spun că nu au prejudecăţi faţă de apartenenţa sexuală a cuiva sunt tocmai cei care demonstrează, în realitate, prejudecăţi mai mari decât alţii faţă de apartenenţa sexuală”. Aşa că este posibil ca faptul că spui că nu ai prejudecăţi să arate că, în realitate, eşti mai degrabă orb decât „daltonist”. Dar numai atunci când recunoşti că eşti orb poţi începe procesul în urma căruia vei putea vedea mai clar.
Întrebarea care urmează în mod inevitabil este: este posibil să ne dizolvăm şi să ne anulăm prejudecăţile?
Gail Fairhurst, o profesoară de la Universitatea din Cincinnati, a scris mai multe lucrări şi cărţi influente despre arta reîncadrării. Îi sunt masiv îndatorată pentru modul în care gândesc în privinţa acestei probleme. Aşa cum descrie ea lucrurile, lumea în care trăim astăzi este concepută şi încadrată într-un fel anume. Acesta ne modelează modul în care trăim experienţa a ceea ce ni se întâmplă. Chiar şi limbajul pe care-l folosim ne ordonează şi re-ordonează viaţa socială. Vechea gardă (s-ar putea ca americanii să „citească” aici că este vorba de bărbaţii în vârstă, albi şi bogaţi) nici măcar nu recunoaşte existenţa problemei încadrării. Eu aş construi mai departe, pornind de la baza creată de ideea lui Gail Fairhurst, adăugând că, pentru vechea gardă, actuala poveste nu este o încadrare, ci „doar felul în care stau lucrurile”. Pentru cei din vechea gardă, acesta este adevărul suprem. Este ceea ce încerca gurul în marketing să îmi spună. El nu şi-a pus niciodată sub semnul întrebării prejudecata pe care o avea ca bărbat alb, aşa că el credea că nu face decât să îmi dea veştile proaste, aşa cum ar face orice prieten.
Dar iată şi veştile bune: o lume care a fost concepută şi încadrată este, de asemenea, o lume care poate fi re-concepută şi re-încadrată. Această afirmaţie este, de una singură şi în sine, foarte puternică. Dacă tu crezi că prejudecata este, pur şi simplu, doar o acumulare de norme acceptate cultural, atunci îţi poţi exercita puterea şi poţi să schimbi acele norme.
De exemplu, în multe dintre arenele puterii – legislativă, executivă, cea a guvernanţei corporatiste şi cea financiară – femeile deţin 4-18% dintre roluri. Iar aceste procentaje s-au menţinut stabile de ceva vreme. Dar într-o categorie pertinentă are loc o transformare tăcută. Marile publicaţii care modelează piaţa ideilor au fost altădată dominate de către bărbaţi. De fapt, un studiu făcut în mai 2008 de Universitatea Rutgers a arătat că, dintre toate articolele de opinie – aşa-numitele op-ed – care au fost scrise de experţi şi au apărut în Wall Street Journal, 97% au fost scrise de către bărbaţi. Astăzi, femeile reprezintă 15-21% dintre autorii ce semnează articolele din publicaţii precum Washington Post, Slate şi New York Times, ceea ce arată o îmbunătăţire cu 40% faţă de acum cinci ani. Iar lucrul acesta nu s-a întâmplat, pur şi simplu, dintr-o dată. Programul din spatele acestei transformări a fost Proiectul Op-Ed, care îi caută, îi pregăteşte şi îi conectează pe experţii slab reprezentaţi cu editorii publicaţiilor, astfel încât „canalele” prin care editorii primesc informaţii sunt pline de idei viabile provenite de la reprezentanţii ambelor sexe.
Acest lucru este un bun memento ce ne arată că, adesea, ceea ce pare să fie o problemă a ofertei venite pe „canal” este, în realitate, o problemă localizată în procesul de selecţie în sine. Dacă membrii unui grup slab reprezentat se aşteaptă ca ei să nu fie selectaţi, mulţi dintre ei nici măcar nu vor aplica. Dar şi opusul poate fi adevărat. De exemplu, Sarah Milstein şi Eric Ries au conceput evenimentul Lean Startup Conference cu intenţia de a include un grup mult mai divers de oameni. Operând o schimbare îl felul în care gândeau, ei au crescut rata de participare a femeilor cu 40% şi, în cazul persoanelor de culoare, cu 25%.
Faptul că recunoşti că ai o prejudecată îţi permite să concepi procese care o corectează; dar, totuşi, mai întâi trebuie să crezi în capacitatea ta de a clătina istoria. Una dintre povestirile mele favorite despre acest subiect este un exemplu istoric relativ necunoscut. Pe la mijlocul anilor 1950, atunci când bărbaţilor de culoare le era destul de greu să obţină contracte de interpretare artistică, iar femeilor de culoare le era chiar mai greu, Marylin Monroe a făcut lobby pe lângă proprietarul faimosului club Mocambo, pentru a-l convinge să o angajeze să cânte în clubul său pe Ella Fitzgerald, promiţându-i că, dacă va face lucrul acesta, va rezerva în fiecare seară o masă în faţă şi va fi acolo. Proprietarul a zis „da”, iar Monroe s-a ţinut de promisiune: a fost la masa din faţă, în fiecare seară. Presa s-a dat peste cap să scrie despre aceste seri, iar cu un asemenea nivel de vizibilitate în presă, Fitzgerald a avut oportunitatea de a fi văzută. (Acum imaginaţi-vă doar cum ar fi fost dacă gurul în marketing despre care am vorbit la începutul articolului ar fi decis să treacă dincolo de simpla raportare şi recunoaştere a prejudecăţii – spunându-mi că „aşa stau, pur şi simplu, lucrurile” – şi ar fi devenit un agent al schimbării?).
Prejudecăţile pot fi dizolvate în multe moduri, inclusiv prin stabilirea unui „teren de joc” cu reguli egale pentru toţi, prin crearea unei atmosfere care să-i facă pe toţi să se simtă incluşi sau folosirea puterii personale pentru a-i convinge pe oameni să vadă lumea în mod diferit. Cheia ce descuie uşa către dizolvare constă în a recunoaşte prezenţa prejudecăţii şi apoi în a concepe o soluţie care să rezolve această problemă.
(Nilofer Merchant este Corporate Director la o firmă tranzacţionată pe bursa de valori Nasdaq şi conferenţiar la Stanford; înainte de a deţine aceste poziţii, ea a fost fondator şi CEO al firmei furnizoare de servicii de dezvoltare profesională Rubicon. Printre firmele din Top Fortune 500 la care a lucrat se numără Apple şi Autodesk. Ea este autoarea cărţilor „The New How” şi 11 „Rules for Creating Value in the Social Era”).