Oare e OK să zbieri la angajaţii tăi?

Este ceva rău să zbieri la oameni? Este acesta un defect?

Harvard Business School a publicat recent un studiu de caz în care este analizat stilul de leadership practicat de Sir Alex Ferguson, care s-a retras recent din funcţia de manager al faimosului club de fotbal Manchester United şi este cel mai de succes antrenor din istoria Premier League – competiţie plasată în primul eşalon al sistemului de ligi din fotbalul englez. Ferguson a fost un lider şi un motivator fantastic; totuşi, a fost faimos şi pentru „tratamentul lui cu foenul”: când era furios pe jucătorii lui, Ferguson zbiera la ei cu o asemenea forţă şi intensitate, că se simţeau de parcă ar fi avut în faţă un uscător de păr care suflă direct spre ei cu putere.

Oare acest obicei înseamnă că stilul de leadership al lui Ferguson nu merită atât de mult să fie studiat şi urmat drept exemplu?

Bineînţeles, sportul aparţine unei categorii unice: antrenorii de elită din toată lumea sunt notorii pentru faptul că zbiară la atleţii lor talentaţi. Vince Lombardi, Mike Ditka, Bela Karolyi, Pat Summitt şi Jose Mourinho au ridicat tonul pentru a impune atenţie şi a obţine rezultate. Ei au inspirat mari performanţe şi o loialitate chiar mai mare.

Intensitatea „decibelilor înalţi” este găsită, în mod similar, în instruirea celor care fac parte din forţele speciale ale armatei. Zbieratul la oameni este ceva intrinsec culturii existente în elita militară. Este ceva la care oamenii se aşteaptă, nu ceva care este respins. Dar poate că inerenta latură „foarte fizică” şi presiunile emoţionale implicate în sport şi în armată fac din zbierat un obicei mai acceptabil în aceste activităţi decât este în domenii în care sunt necesare nişte eforturi mai creative.

Dar staţi: chiar şi lumea aparent manierată a muzicii clasice evocă alte tipuri de ciocniri decât cele provenite din lovirea talgerelor. Unii dintre cei mai buni şi mai apreciaţi dirijori din lume sunt faimoşi pentru obiceiul lor de a ridica tonul vocii chiar mai sus decât bagheta de dirijor. Arturo Toscanini, Herbert von Karajan şi chiar Daniel Barenboim erau faimoşi pentru faptul că se asigurau că vorbele lor tăioase se auzeau mai tare decât bemol-urile muzicii.

Şi cu siguranţă, lumea teatrului şi cea a filmului nu duc lipsă de regizori care ridică vocea cu emfază, pentru a ridica nivelul de performanţă atins de actorii şi echipa de pe platou. De exemplu, nici Stanley Kubrik, nici Howard Hawks nu au fost nişte oameni tocmai timizi.

Ceea ce este valabil în artele în care se lucrează în colaborare rămâne valabil şi în domeniul ştiinţelor în care se lucrează în colaborare. Laureatul premiului Nobel Ernest Rutherford era „o forţă a naturii”, care rareori ezita să îşi facă auzite şi cunoscute întrebările şi preocupările în timpul mandatului său de un succes uimitor ca şef al departamentului de fizică din Cambridge University, Cavendish Lab.

Cu siguranţă, obiceiul de a zbiera la oameni nu face din cineva un lider mai bun sau un manager mai bun. Dar noţiunea că a ridica vocea la cineva ar reprezenta o slăbiciune managerială sau un eşec în practicarea abilităţilor de leadership pare să fie un nonsens. Dovezile empirice sugerează că, într-o mare varietate de discipline creative şi bogate în oameni talentaţi şi foarte competitivi, din întreaga lume, liderii care au cel mai mare succes consideră că zbieratul este atât o competenţă de bază, cât şi un atribut al brandului personal. Din câte se pare, aceşti lideri au de câştigat din intensitatea acustică a autenticităţii lor şi din autenticitatea intensităţii lor.

Dar este acesta un lucru bun ? Sau este un rău necesar?

Bob Sutton, profesor de ştiinţe ale managementului şi inginerie la Stanford University, nu se grăbeşte să-i condamne pe liderii şi managerii care ridică tonul în mod deliberat.

„Pentru mine, totul ţine de context şi cultură”, mi-a spus el prin email, „şi de istoria relaţiei. Aşa că în unele medii zbieratul este acceptat şi nu este văzut drept o insultă personală, ci drept o parte din leadership pe care oamenii se aşteaptă să o vadă manifestându-se. Liga Naţională de Fotbal este un exemplu … de mediu în care multe dintre comportamentele care ar putea fi şocante într-o şcoală, companie sau spital [sunt] considerate normale. Mare parte din semnificaţia zbieratului se reduce în cele din urmă la intenţie şi impact, deci întrebarea este: oare persoana la care s-a zbierat are sentimentul că este înjosită şi simte că a pierdut din energia pe care-o avea? Sau este zbieratul luat drept ceva care este acceptabil şi de aşteptat, şi chiar drept un semn că îţi pasă de cel la care ai zbierat?”.

Exact. Ai fi mai atent dacă ar zbiera la tine cineva cărui îi pasă la fel de mult de calitatea muncii tale ca şi tine? Sau ţi s-ar părea că este descurajant? Şi invers, dacă – sau atunci când – ridici tonul la un coleg, un şef sau un subordonat, nu cumva acea persoană „aude” pe cineva a cărui pasiune contează mai mult decât volumul atins de vocea sa?

Când mă uit la organizaţiile care par să aibă cea mai mare doză de energie şi cea mai mare capacitate de a depune eforturi pentru a-şi atinge obiectivele, văd că, de fapt, conversaţiile purtate între angajaţi nu sunt şoptite, iar dezacordurile nu sunt politicoase. Vocile ridicate înseamnă aşteptări ridicate. Volumul ridicat al vocilor reflectă intensitatea, nu intimidarea.

Cu alte cuvinte, zbieratul nu este neapărat un defect; de fapt, poate fi o trăsătură „picantă”.

Sutton şi-a încheiat emailul după cum urmează: „ţi-l aminteşti pe regretatul şi măreţul J. Richard Hackman de la Harvard? Ţipa la mine din când în când – adică ţipa, înjurând şi numindu-mă idiot – când eram pe cale să fac nişte alegeri proaste în cariera mea. Am apreciat acest fapt la vremea aceea şi l-am îndrăgit mai mult pentru asta în decursul anilor care au urmat. Ştiam că o făcea pentru că îi păsa şi vroia să se asigure că mesajul chiar ajungea la mine. Mi-aş dori să fie aici, ca să zbiere la mine chiar acum”.

Dacă zbieri pentru că vrei să îi umileşti pe oameni şi să îi înjoseşti, ai nişte probleme profesionale mai mari decât nivelul decibelilor tăi. Dar dacă ridicarea tonului datorată faptului că îţi pasă este o parte din cine eşti tu, ca persoană şi comunicator, angajaţii tăi ar trebui să aibă amabilitatea şi profesionalismul necesare pentru a respecta acest lucru.

Michael Schrage, Research Fellow la Sloan School's Center for Digital Business din cadrul faimoasei universităţii tehnice Massachusetts Institute of Technology, este autorul cărţii „Serious Play”.