O viata de nota 10 (zece)

Raluca a crescut intr-o societate in care trebuia sa iei
premiul intai la scoala, sa iei doar 10 la lucrari de control si teze, sa intri
din prima la facultate, sa fii cel mai bun tot timpul. Mai e ceva ce ne mana in
viata in afara de dorinta de a DEMONSTRA ca suntem cei mai buni? Cei mai buni
manageri, cei mai buni colegi, cei mai buni profesionisti, cei mai buni orice
putem fi. Nu facem asta intotdeauna constient, dar ne macina ceva adanc inradacinat
in sufletele noastre cand suntem pusi in situatii in care putem da prost sau altii
ies invingatori. Avem nevoie de aprecierea celorlalti ca de un drog si orice esec
ne darama.

Suntem cu totii victime ale aceluiasi cerc vicios: sa
muncesc mult, sa ma remarc si astfel voi castiga si mai multi bani si mai multa
pretuire de la sefi sau colegi, care ma motiveaza sa muncesc si mai mult, si
mai mult si sa obtin si mai mult, si mai mult.

Alternativa ar fi sa ma pun in slujba a ceea ce-mi face mie
ca om placere si sa ma gandesc ce trebuie sa fac ca sa-mi permit acele placeri.

Si eu am crescut asa si am crezut ca ambitia m-a ajutat sa
cresc. Stiti care e paradoxul? In momentul in care nu am mai avut ambitii si
mi-am asumat ce sunt si ce pot, am inceput sa obtin rezultate mult mai bune. Cand
am avut cu adevarat incredere in mine. Eu am crezut mult timp ca ambitia m-a manat
inainte, dar acum, uitandu-ma inapoi, imi dau seama cat am pierdut! Am realizat
ca ambitia e semn de neincredere in sine, nu de motivare!

Sa revenim la dorinta de a ne demonstra perfectiunea. Cati
dintre noi ne permitem sa „pierdem un apel", cati dintre noi au plecat inainte
de ora sapte de la serviciu in ultima vreme? Si nu pentru ca avem o constiinta
a muncii, ci din cauza obsesiei de a demonstra, de a nu pierde, de a nu fi luati
drept prosti. Nu munca ne tine la serviciu sau ne oboseste, ci motivatiile pe
care le avem ca sa muncim. Si daca motivatia este de a demonstra, te epuizezi usor,
clachezi, iti pierzi cumpatul si rabdarea. Cati dintre noi mai avem rabdare cu
partenerii nostri, cu copiii nostri, cu subordonatii, colegii, sefii nostri? Cati
dintre noi avem parteneri sau copii la 30 de ani?

Nu compania Ernst &Young a omorat-o pe Raluca. Noi,
societatea romaneasca am omorat-o. Crestem cu totii intr-un mediu in care
competitivitatea intre oameni si demonstratul perfectiunii sunt la rang de
valori. NU SUNT! Ne crestem copiii cu ambitia de a demonstra ca sunt cei
mai buni. Nu-i dorim sensibili si buni, ci buni la matematica si cu cele mai
mari note din clasa!

Societatea in care crestem nu ne lasa sa ne uitam la noi insine,
bucurandu-ne de ce avem bun, ci intristandu-ne si frustrandu-ne de CE NU AVEM,
orice ar insemna asta: sunt manager, dar nu sunt partener, sunt sanatos, dar nu
am masina, am 2000 de euro leafa, dar colegul meu e mai bine vazut de sef, si
lista poate continua la nesfarsit. Traim intristandu-ne si frustrandu-ne de ce
nu avem si uitam sa ne bucuram de orice avem.

Sigur ca sunt o multime de factori care au favorizat drama
Ralucai: sanatatea, provocarile, presiunea deadline-urilor, ambitia muncii etc.
Insa unul dintre ei, hipercompetitivitatea – promovata, valorizata si sustinuta
de societatea romaneasca – este „valoare nationala" si companiile o sustin la
fel de mult ca familiile care ne-au crescut.

Haideti sa nu mai dam atata importanta ambitiilor care tin
de altii si nu tin de noi. Haideti sa fim mai buni fata de noi insine, nu fata
de ceilalti. Ganditi-va la ce credeti ca va trebuie si va lipseste si apoi ganditi-va
daca puteti trai si fara acel lucru. Merita sa traim manati sa facem lucruri
din frustrari si lipsuri?

Moartea Ralucai poate fi sansa mortii unui mit: acela al intrecerii
cu ceilalti. Sa facem totul pentru placerea noastra. Haideti sa mergem la munca
cu dorinta de a deveni mai buni, nu de a demonstra ca suntem
cei mai buni si ca fara noi se va darama compania in care lucram peste 12 ore
pe zi.

Sa nu lasam moartea Ralucai sa treaca lasand in urma doar
lamentari la adresa angajatorilor nemilosi, si sa folosim acest moment ca sa ne
uitam in jurul nostru si sa oprim dementa colectiva in care suntem prinsi. Sa invatam
sa spunem NU, cum Raluca probabil ca nu a stiut sa spuna. Si asta tot din
pricina societatii, care ne creste ascultatori si supusi. Raluca a experimentat
combinatia letala: a accepta orice sarcina cu provocarea de a le face perfect
pe toate.

Haideti sa uitam de obsesiile zilei de maine, pentru ca astazi este, de fapt, tot
ce avem.