Nu renunţa până în ultima clipă – The Grey

Ottway (Liam Neeson) lucrează pentru aceeaşi companie petrolieră. El este vânător şi job-ul lui este să-i apere pe petrolişti de lupi. Adică să-i împuşte cu o puşcă cu lunetă. După ce avionul se prăbuşeşte, Ottway devine informal liderul grupului de şapte sau opt petrolişti. Bărbaţii încearcă să-şi găsească o cale spre civilizaţie înarmaţi cu beţe şi bricege. Apoi lupii încep să-i atace. Nu vor să-i mănânce, ci numai să-i elimine. Pe rând. Animalele sunt perfect adaptate aici. Rezistă la frig, aleargă şi lansează atacuri năprasnice. Omul însă este doar o biată fiinţă fragilă, care suferă de frig şi se mişcă greu într-un spaţiu imens. Inteligenţa lui nu face doi bani. “The Grey” are o oarecare valoare motivaţională, ca de exemplu să nu renunţi până în ultima clipă, indiferent de situaţie, dar din punct de vedere grafic este destul de slab. Atmosfera filmului este foarte apăsătoare, ceea ce nici nu e foarte greu să obţii într-un un film cu oameni abandonaţi în pustiu arctic sau într-o emisiune la Discovery, de tipul „la limita supravieţuirii".

Dar este previzibil şi plin de clişee. Reîntoarcerea permanentă la o scrisoare trimisă cândva nevestei, şi ea demult trecută în lumea celor drepţi. Şi prea multe momente onirice, în genul celui în care Maximus se îndreapă către campiile Elizee în filmul "The Gladiator". În plus, unul din grup neagă pericolul de frică şi strică armonia echipei, ca în toate filmele de felul ăsta. De fapt, cu excepţia lui Ottway, nici unul dintre personaje nu pare să simtă frica firesc. Filmul ar fi putut fi făcut mai bine doar cu mici retuşuri. Pur şi simplu simţi că un producător şi-a bagat nasul ca să vândă filmul mai bine. Totuşi, aş marca momentul de renunţare al unuia dintre ei, care mi s-a părut cel mai profund dintre toate. Tipul se accidenteză şi nu mai poate continua drumul. Ceilalţi doi, câţi au mai rămas, ar putea să-l care, dar deplasarea ar fi şi mai greoaie. Aşa că accidentatul renunţă împăcat. „Si dacă supravietuiesc ce mă asteaptă, o foreză pe care să lucrez si apoi să mă îmbăt în fiecare seară?“, spune tipul. „Mai bine mor uitându-mă la peisajul spendid pe care-l am în faţă.“ Petrolistul îmbrăţişează moartea la fel ca ciobanul din Mioriţa, dar o face nu pentru ca nu se teme de moarte, ci pentru că e la capătul puterilor şi din altruism faţă de camarazii săi. Un alt motiv este cel estetic, deşi tot un clişeu e şi acesta. De ce să mai lupt pentru viaţa banală şi autodistructivă pe care o am, când pot să privesc apusul în acest peisaj neprimitor, dar splendid?