Moştenirea pe care George Washington a lăsat-o leadership-ului modern

Generalul Washington a decis să nu le impună comandanţilor săi „din teren” vreo strategie pe care să o urmeze pe câmpul de luptă

Potrivit consensului general la care au ajuns istoricii, Washington a fost, în cel mai bun caz, un strateg militar mediocru. Şi totuşi, un studiu recent apărut în revista „Academy of Management Journal” aruncă nişte dubii asupra acelui consens.

Din acel studiu a reieşit faptul că, în companiile mari şi cu multiple „faţete”, obiceiul ce reprezintă cea mai mare ameninţare la adresa luării rapide de decizii strategice este „impunerea strategică” a deciziilor luate de către „nava mamă” – cea care asigură proviziile şi facilităţi pentru celalalte nave mai mici din flotă. Istoricii încă mai dezbat pentru a îşi da seama dacă Washington prefera să aplice o „strategie Fabian” – marcată de atacuri rapide şi retrageri încă mai rapide – sau o strategie mai tradiţională, în baza căreia fost duse lupte masive în care inamicul era atacat direct şi „faţă-în-faţă”. Discrepanţa aceasta provine, în mare parte, din faptul că el nu a impus niciuna dintre aceste strategii; comandanţii lui tineri şi, în marea lor majoritate, neexperimentaţi, erau liberi să folosească oricare din aceste două strategii.

Washington a decis că, decât să aibă o „oaste de strânsură”, formată dintr-o amestecătură de oameni neinstruiţi, e mai bine pentru Colonii (acele colonii britanice care au format cele 13 state originale ale SUA) să aibă în permanenţă „în teren” o armată care să fie instruită cât mai bine posibil, în funcţie de durata de timp disponibilă şi de constrângerile bugetare. Dincolo de acea direcţie strategică generală şi câteva obiective tactice elementare, Washington i-a lăsat pe tinerii săi lideri militari să ia „pe teren” propriile lor decizii strategice, profitând astfel de avantajele vitezei şi agilităţii pe care le aveau faţă de adversarii lor, ce aveau trupe mai numeroase şi oameni mai bine instruiţi.

Washington a decis să supravegheze lucrările de renovare a casei sale din oraşul Mount Vernon, chiar în timpul celui mai „subţire” an al revoluţiei americane

Imaginează-ţi că trebuie să conduci o forţă de luptă care este ridicol de mică faţă de forţa de luptă a inamicul tău, pe care nu o poţi aproviziona şi dota decât cu resurse ce nu îi asigură nici măcar minimul necesar şi al cărei nivel de instruire militară este jalnic – o forţă de luptă formată din oameni dintre care majoritatea mărşăluiesc desculţi prin zăpada din ţinutul New England, fiindcă nu-ți poţi permite să le cumperi ghete – şi că trebuie să o conduci într-un război în care, în cazul în care sunteţi învinşi, riscaţi cu toţii să fiţi spânzuraţi pentru trădare.

Apoi imaginează-ţi că, în mijlocul a toate acestea, stai treaz până noaptea târziu ca să scrii acasă scrisori în care descrii cea mai potrivită culoare pentru perdelele din camera de zi. Istoricii sunt şi astăzi nedumeriţi, fiindcă nu înţeleg de ce, pe tot parcursul anului 1776, Washington a continuat să facă de la distantă micromanagementul renovărilor casei sale, chiar în timp ce se afla „în prima linie a frontului” celei mai dificile, periculoase, haotice şi importante poziţii de leadership din viaţa lui. Dar s-ar putea ca singurul lucru care a fost şi mai năucitor decât acesta să fie modul în care el şi-a păstrat încrederea de sine şi calmul, în ciuda sorţilor care îi stăteau împotrivă şi erau copleşitor de mari şi numeroase.

Dar s-ar putea ca psihologia modernă să fie cea care oferă indiciul pentru dezlegarea acestei enigme. Psihologii de la University of California, Los Angeles, şi de la New York University, au descoperit că, după ce iau o decizie simplă, cum ar fi unde să se ducă în vacanţă, şi apoi fac un plan de bază pentru punerea în practică a acelei decizii, oamenii manifestă o încredere de sine şi un optimism semnificativ mai înalte şi se simt mult mai puţin vulnerabili la riscuri aflate complet în afara controlului lor, precum cele la care ar fi supuşi în cazul unui cutremur de pământ. Cu alte cuvinte, faptul că iei chiar şi o decizie măruntă referitoare la ceva complet fără legătură cu scopul tău principal, te poate ajuta să te simţi mai încrezător în tine şi mai puternic.

Unul dintre atuurile cele mai măreţe ale lui Washington – pe care le-a manifestat în timpul Revoluţiei Americane, şi apoi în timpul mandatului său de preşedinte – a fost abilitatea lui de a inspira încrederea şi alinierea necesare pentru a reuni sprijinul politic şi financiar atras din partea multor grupuri diverse şi cu interese diferite, inclusiv Congresul Continental, publicul american, guvernul francez şi proprii săi soldaţi. Şi poate că un proiect „lateral” ciudat şi totuşi uşor de controlat precum cel de renovare a casei a fost exact ceea ce i-a permis lui Washington să rămână în acea stare de spirit, plină de încredere de sine şi de hotărâre, atât de necesară rolului de leadership pe care-l îndeplinea.

Washington a decis să nu se facă el însuşi comandantul supreme al Statelor Unite

După ce şi-a riscat viaţa conducând Revoluţia Americană, adesea punându-se cu mult curaj drept în faţa focului inamicului, Washington a şocat întreaga lume cu gestul prin care a returnat toate puterile pe care le deţinea, de bunăvoie, poporului american şi reprezentanţilor săi aleşi. A fost o decizie care l-a făcut până şi pe inamicul său recent învins, Regele George III, să comenteze că Washington a fost „un om de un mare caracter , cel mai măreţ din generaţia lui”.

Nu vom şti niciodată dacă decizia aceasta a fost motivată de altruism sau de dorinţa mânată de propriul lui interes de a fi adorat de către istorie. Dar ceea ce ştim în mod cert este că această decizie s-a aliniat perfect cu tiparul de decizie pe care şi l-a format în decursul vieţii sale. El este exemplar pentru genul de om pe care Adam Grant, profesor la Wharton School – University of Pennsylvania, îl descrie drept „cu totul altfel”: oameni care sunt atât foarte generoşi, cât şi foarte mânaţi de propriul lor interes.

Indiferent cât de pure au fost motivele lui George Washington, e uşor să îţi imaginezi ce viitor strălucitor ar avea o lume care este populată de lideri ce tratează fiecare decizie ca pe o oportunitate de a-şi dezvălui admirabilele calităţi ale caracterului lor.

Nick Tasler este autorul cărţii „Why Quitters Win: Decide to Be Excellent” şi CEO-ul companiei globale de consultanţă şi training Decision Pulse.