Mentalitatea muncii la romani

Aud in ultima vreme tot mai multe voci care se ridica in apararea a ceea ce
Romania are bun. Registrul merge de la criticarea managementului strain,
expatriat, pana la cautarea de similitudini intre scaderile noastre si scaderile
celor care ne critica. E un curent nou, animat de suflul integrarii europene si
de un redobandit sentiment al demnitatii.

Este in acelasi timp un curent pozitiv – pentru ca aspira sa ne redea ceva
ce ne lipseste si de a carei lipsa suferim: stima de sine – si un curent care
ne face si rau – pentru ca scopul lui nu este, din pacate, acela de a ne arata
asa cum suntem si de a ne asuma multele lucruri pe care le avem de schimbat. Ci
este, de regula, acela de a ne explica ca dracul nu e asa de negru, ca greselile
noastre nu sunt decat omenesti si ca cei care ne critica ar face mai bine sa se
uite mai intai la propriile lor bube.

Stagnarea in mentalitati paguboase

Aceasta atitudine este, din pacate, la fel de distructiva ca si aplecarea
fatalista in fata neputintei de a iesi din propria noastra conditie. Pentru ca
urmareste, in fapt, acelasi scop: pastrarea actualei stari de fapt. Daca
atitudinea fatalista urmareste prezervarea status-quo-ului prin resemnare in fata
inutilitatii oricarei incercari de schimbare (o atitudine pasiv-defensiva, dupa
cum o numim noi), atitudinea bataioasa si orgolioasa, care tinde sa ne cuprinda
in ultima vreme, apara trecutul justificandu-l. Este o atitudine
agresiv-defensiva. Finalitatea ambelor, insa, e aceeasi: stagnarea in mentalitati
paguboase.

Am sa redau mai jos principalele tare care mineaza azi spatiul muncii la
noi. Avem si lucruri bune, dar astazi nu despre ele voi vorbi, ci despre cele a
caror schimbare trebuie sa ne preocupe pe fiecare dintre noi. Trebuie spus de
la bun inceput ca acestea nu sunt opiniile mele, ci fapte. Ele provin din masuratori
efectuate in peste 40 de organizatii de la noi, organizatii in general de varf,
la care au participat peste 6.000 de persoane.

Inainte de toate, un laitmotiv: insecuritatea personala. Majoritatea
problemelor cu care ne confruntam ca natie provin, dupa parerea mea, dintr-o
educatie care ne-a creat un nivel urias de inadecvare si insecuritate personala.
Modelarea unor generatii intregi pe tipicul obedientei (un copil la noi e bun
daca e ascultator), al inadecvarii (copiii nu trebuie laudati, ca si-o iau in
cap, asa ca ei nu fac niciodata ceva bun) si al competitiei (notele de la scoala
nu inseamna nimic, premiile, insa, da) a produs oameni nesiguri pe ei, mereu
obsedati sa aiba dreptate, sa nu fie invinuiti pentru ceva, sa se remarce cu
orice pret si sa nu greseasca deloc. Principalele mentalitati care deriva din
acest sentiment de insecuritate sunt hiper-competitivitatea, gandirea dependenta
si opozitia tacita.

Hiper-competitivitatea

La noi, oamenii se considera pe sine buni doar daca sunt mai buni decat cei
din jur. „N-ai ambitie – imi spunea mama mea mereu – lasi pe altii sa te intreaca".
Acest sentiment pare, culmea, sa fie productiv si foarte multi oameni il doresc
si il cultiva. El trece cu mult de zona productiva (nevoia de a fi mai bun),
trece si de o zona cu mici influente negative (obsesia de a castiga) si ajunge intr-o
zona puternic contra-productiva (obsesia de a nu pierde). Aceasta obsesie duce
la manifestari ca nevoia absurda de a avea mereu dreptate, nerecunoasterea
celei mai mici greseli, incapatanarea sustinerii unui punct de vedere in fata
evidentei contrare. Altele, inca mai distructive sunt: lipsa de cooperare,
lipsa de loialitate fata de organizatie („fiecare pe branza lui") sau chiar
sabotarea celorlalti – pentru ca, nu-i asa, cea mai simpla cale de a fi mai bun
ca altii e ca ei sa fie mai prosti. In fata unei situatii catalogate drept
pierzatoare, hipercompetitivii au doua tipuri de reactii defensive: denigrarea
succesului (cel care a avut succes a trisat, a avut noroc, e securist etc.) sau
abandonul jocului (de fapt nici nu voiam sa castig, ce miza mai e si asta
etc.).

Gandirea dependenta

O forma de rezolvare a insecuritatii personale este abandonarea gandirii
proprii in fata celor cu mai multa autoritate. Asta se poate referi si la viata
personala, dar se acutizeaza puternic in viata profesionala, unde exista
ierarhii omniprezente. Acest fel de actiune presupune recursul fie la norme
(fac ce trebuie facut), fie la ordine de sus. In lipsa lor, raman inert si, incet-incet,
nici macar nu-mi mai propun sa gandesc independent. Devin un instrument docil,
o piesa in mecanism. Oricat de buni ar putea fi oamenii, o astfel de atitudine
e contra-productiva si produce doar rezultate de foarte slaba calitate.

Opozitia tacita

O forma de manifestare a identitatii proprii in conditiile temerii de actiune
este sa te manifesti doar negativ. A te opune iti confera o aparenta de
competenta, pentru ca exprimi idei si-ti arati valoarea astfel, dar nu
presupune asumarea vreunui risc, pentru ca tot ce faci e sa desfiintezi ideile
altora, nu sa propui propriile actiuni. Exprimata deschis, opozitia are si
valente pozitive, atunci cand genereaza controverse constructive, care duc la
solutii mai bune. In doze mari (cum e la noi), ea omoara creativitatea, duce la
conflicte si face sa treaca doar cele mai sigure, de ne-atacat idei. Fenomenul
e si mai nociv cand se manifesta indirect, tacit, pe modelul „oponentului
loial". Romanii sunt, din pacate, duplicitari in relatia cu autoritatea: pe de
o parte, i se supun, iar atunci cand intoarce spatele, o injura si o saboteaza.

Mai sunt, fireste, multe lucruri de spus despre cum s-a ajuns aici, despre
ce se poate face si ce anume facem totusi bine. Dar nu vreau sa inchei fara a
spune urmatorul lucru: este in totalitate responsabilitatea si indatorirea
managerilor sa schimbe aceste atitudini si mentalitati. Este perfect posibil.
Dar pentru a face asta trebuie sa incepem prin a le intelege si accepta. Nici
fatalismul, dar nici negarea orgolioasa nu ne sunt, aici, de vreun folos.