„Mai, ce odihnit e sefu’!”

Eram tot timpul ingrijorata de ceva. Nu ma puteam deconecta nici in timpul liber. Stateam acasa, cu ochii tinta la televizor si devoram tablete de ciocolata. Cand se apropia vreo sedinta mai importanta faceam atacuri de panica. Pur si simplu, trupul mi se golea de energie. Credeam ca toate astea mi se intampla din cauza sarcinii, eram gravida in luna a treia, dar o prietena mi-a spus ca e din cauza stresului. „Cum vrei sa iasa copilul tau?”, m-a intrebat. „Trebuie sa faci ceva”.

Mi-a propus sa iesim in week-end pe munte. Mi se parea ingrozitor de complicat: nu aveam echipament, nu stiam ce o sa se intample, duminica seara ar fi trebuit sa-mi pregatesc hainele pentru o noua saptamana de lucru.

Imi strica toate tabieturile. Am refuzat.

Apoi a venit seful cu aceeasi idee. Voia un program de team building neobisnuit: cazare la cort, drumetie, coborarea unei cascade. Nu ne-a spus mare lucru, voia sa pastreze suspansul. „Mai, ce odihnit e sefu’!”, m-am gandit. Eram sigura ca nu o sa fac fata. Dar n-aveam incotro. Prezenta era obligatorie.

Asa i-am cunoscut pe cei de la Professional Adventure. Era luna mai si in Bucuresti te topeai deja de caldura. Ne-au preluat din Sinaia si am urcat impreuna, cu telecabina, in platoul Bucegilor. Aerul devenise cu adevarat respirabil. Apoi am coborat pana la cascada Vanturis. Nici nu-mi imaginam ca atat de aproape de partia de schi poti gasi un loc atat de salbatic. Ni se propune sa coboram cascada cu ajutorul franghiilor. Apa e rece ca gheata. „Nu-i nimic – avem echipament special”, ne asigura baietii. „Dar trebuie sa-l puneti direct pe piele”. Ne ascundem prin tufe ca sa imbracam niste costume asemanatoare cu cele de scafandru. Si, cand ma intorc, pentru prima data dupa multe luni, ma pufneste rasul. Suntem cu totii (opt oameni, dintre care patru fete) foarte caraghiosi. Cel mai amuzant e sefu’, pentru ca are burta. Are burta, dar n-are complexe.

Instructorii intind corzile de alpinism peste cascada si ne arata cum trebuie sa ne autoasiguram la coborare. Cand imi vine randul, ma trec toti fiorii. Simt ca torentul ma arunca in vale, inclestez mainile pe coarda, apa trece prin costum, o simt rece pe piele, dar – culmea – nu mi se face frig. Cobor atenta, ceilalti imi dau sfaturi – au devenit toti experti dupa numai cativa metri de canioning. La baza e un lac mic, ma dezleg din coarda si inot pana la mal. Uitasem ca mai stiu sa si inot. Pe marginea apei nisipul este incredibil de fin, mai frumos decat cel de la mare.

Urmeaza o cascada mult mai inalta, dar deja am prins curaj. Si abia astept sa simt din nou apa pe piele. Din cauza zgomotului, nu mai aud indicatiile celorlalti, dar ma descurc. E chiar bine, iti da senzatia ca esti independent. Ce mai, e minunat! Pacat ca timpul trece asa repede. Sunt din nou la baza cascadei.

Ne dezlegam, strangem echipamentul si iesim in poteca. Trec niste turisti si nu le vine sa-si creada ochilor: parca am fi din Atlantis.

Trebuie sa ne trezim la realitate. Scoatem costumele si ne imbracam ca oamenii. Baietii de la Professional Adventure ne-au mai pregatit o surpriza: in noaptea asta, vom dormi in cort. Am mai facut asta o data, in copilarie.

Nici n-am stiut cand a trecut timpul. Pe inserat, am strans lemne si am facut focul. Baietii aveau la ei vin rosu pentru fiert, bere si carne. Am facut frigarui si am stat de vorba pana tarziu. Fiecare a povestit ce aventuri a petrecut pe munte pe vremea liceului. Nimic despre birou.

Cand am intrat in cort, credeam ca n-o sa pot adormi: auzeam vantul, greierii, apa, nu ma simteam in siguranta. Si totusi, a fost bine: eram rupta de oboseala. Am dormit bustean, desi ma cam dureau oasele, intinsa pe salteaua de izopren. Dimineata, in fata corturilor, ne astepta o gramada de biciclete. Asa am coborat inapoi in Sinaia.

De ce am povestit toate astea? Pentru ca am realizat in sambata aceea ca zi de zi, noapte de noapte, atunci cand noi ne aflam la birou, vorbim la telefon, ne urcam intr-un taxi, pregatim cina sau ne uitam la televizor, cascada aceea e tot acolo. Si greierii canta la fel. Iar viata noastra trece si pierdem multe momente frumoase, pe care le-am fi putut trai.

Am hotarat atunci sa traiesc mai multe vieti intr-una singura: cariera e importanta, dar nu e totul. Trebuia sa-mi dedic putin timp si mie insami: ca sa rad cu pofta, sa vad un loc salbatic, sa incerc si alte emotii decat acelea legate de rezultatele financiare.

Merita sa va spun si voua, celor care cititi CARIERE. Si sa le multumesc astfel prietenilor de la Professional Adventure ([email protected]), care m-au ajutat sa traiesc o revelatie.