În spatele reflectoarelor, lumea muzicală este dură

Nimic nu se compară cu cei patru ani, cei mai grei, când Alexandra Silocea, la 11 ani, era elevă a liceului George Enescu din Bucureşti. „Teroarea pe care o instaura profesoara mea de pian, îmi este şi acum prezentă. Am trăit cu frica de a nu greşi o notă, de a nu spune din întâmplare un cuvânt nedorit şi, mai grav, după atâta îndoctrinare şi panică, de a nu povesti acasă ce se întâmplă la orele de pian. Am trăit atât abuz fizic, cât şi teroare psihică, umilinţe, stres incredibil – nu numai la ora de pian –, ci şi o frică efectivă de a nu o întâlni pe hol în timpul pauzelor. Aceşti patru ani de liceu m-au marcat profund. După ce am plecat de la această profesoară, a fost un moment de cotitură. Nu ştiam dacă vreau să mai cânt sau dacă pot să cânt. Plăcerea de a face muzică fusese pur şi simplu nimicită, în aceşti patru ani. Am avut marele noroc de a fi preluată cu multă răbdare, calm şi înţelegere de doamna profesoară Gabriela Enășescu. Ţin şi acum minte momentul când eram într-un tren personal spre Constanţa, care abia se mişca, şi când am hotărât să merg mai departe. Orice ar fi.”

După această hotărâre, un moment de răspântie a fost o audiţie pentru regretata Mihaela Ursuleasa, facilitată de Ecaterina Stan, redactor muzical la SRR. Asta se întâmpla în decembrie 1999. „Mihaela mi-a sugerat să mă prezint la examenul de admitere la Universitatea de Muzică din Viena în vara lui 2000 şi mi-a trimis documentele de înscriere pentru admitere. Acesta a fost primul mare tren al vieţii care mi-a schimbat traiectoria.”

De atunci, momentele de satisfacţie au fost numeroase. Admiterea la Universitatea de Muzică din Viena, la vârsta de 16 ani, a fost prima mare reuşită după anii grei din Bucureşti. „Plecarea la Viena a însemnat o nemărginită libertate, o recunoaştere a multor sacrificii din trecut şi deschiderea orizonturilor. Concertul cu Orchestra de Cameră din Viena (Wiener Kammerorchester) de la Konzerthaus din Viena a fost unul cheie, care m-a propulsat şi mi-a deschis enorm de multe uşi. Au fost o bucurie şi o mare surpriză să o am în sală, printre spectatori, chiar pe doamna Gabriela Răducanu – prima mea profesoară de pian de la Constanţa.”

„În viaţa mea de până acum am fost mereu binecuvântată cu şanse şi întâmplări uşor ieşite din comun.” La nici o lună, înregistrarea debutului său la Konzerthaus a fost ascultată de un producător din Anglia şi astfel s-a născut colaborarea sa cu Avie Records, casa de discuri din Londra, unde a scos deja trei albume.

Satisfacţii enorme i-au adus debuturile la Carnegie Hall din New York sau la Ravinia Festival din Chicago. O experienţă de neuitat a fost debutul cu London Philarmonic Orchestra şi maestrul Vladimir Jurowski, alături de care a interpretat Concertul nr. 17 în sol major pentru pian și orchestră, K. 453 de Mozart. Au mai fost concerte în care a simţit că „efectiv se produce ceva extraordinar pe scenă”, cum a fost în octombrie, în Suedia, cu Gävle Symfoniorkester şi maestrul Gérard Korsten.

Un alt moment de o intensitate copleșitoare a fost în noiembrie anul trecut, când la împlinirea a 70 de ani, mentorul său, Elisabeth Leonskaja, a invitat-o să cânte la patru mâini la Wigmore Hall din Londra, în concertul său aniversar. „Lucrăm împreună de peste zece ani şi pentru mine Lisa este un fenomen, are o energie care te transformă chiar şi când nu cântă la pian. Doar prin simpla ei prezenţă am senzaţia că învăţ. Să cântăm împreună la patru mâini a fost pentru mine cea mai mare onoare şi emoţie – un moment de neuitat.”

„A cânta cu cei mai mari muzicieni şi pe scenele mari este o responsabilitate uriașă. Trebuie să fii mereu la înălţime şi, mai ales, să fii pregătit. Un concert ratat şi una sau două critici negative pot distruge o carieră aflată la început. Aşa cum un succes fulminant la începutul unei cariere poate duce, dacă nu-i ai pe oamenii potriviţi lângă tine şi tărie de caracter, la acelaşi rezultat negativ.”

Alexandra Silocea a avut şansa ei. Crede că asta depinde foarte mult de fiecare, de felul în care reacţionăm când vine un tren al vieţii. „Este atât de uşor să cădem victime, să luăm totul personal, să percepem totul negativ. Lumea muzicală este dură. Grea. Important este drumul parcurs până la a avea şansa de a cânta pe marile scene”. A cânta pe marile scene ale lumii ţine de talent, de tărie de caracter, de o anume intuiţie de a fi la momentul potrivit la locul potrivit, de încredere, de multă muncă şi de un dram de noroc.

Alexandra are mâini mici. Așa că a avut de înfruntat prejudecăţile şi stereotipurile legate de standardul mâinilor mari cerut pianiștilor. „Mereu aceleaşi etichete pe care le impune societatea. Ce e bine şi ce e rău. Am rămas profund dezamăgită de o mare pianistă a timpurilor noastre, care, la întrebarea mea «Ce i-aţi sfătui pe studenţii care tocmai termină Conservatorul să facă după absolvire şi cum se trece de la faza de student la instrumentist concertist?» Răspunsul a venit prompt, după ce mi-a luat o mână şi s-a uitat la ea: «Cu aşa mâini, să renunţe»!” Vrea să creadă că era obosită sau nu ştia ce să răspundă. S-au reîntâlnit la ani buni după acest incident, iar celebra pianistă nu-și amintea ce spusese şi se bucura de parcursul Alexandrei. „Depinde de noi să schimbăm aceste prejudecăţi!”, comentează ea acest episod.

După studiile de la Viena, a urmat admiterea la Conservatorul din Paris. Examenul consta în trei etape, prima fiind eliminatorie. Fiecare candidat primea cu o lună în avans piesa impusă. De data asta, s-a cerut Sonata pentru pian de Bartok. „Când am primit vestea, am înlemnit. Această piesă este scrisă pentru mâini foarte mari, care cuprind un interval de decime, cu multe acorduri sacadate, salturi… „Într-un cuvânt, la prima vedere, părea imposibil de interpretat pentru mine.” La a doua vedere – sau mai multe – a înțeles că poate păcăli scriitura şi că poate prelua anumite note cu stânga sau cu dreapta, după caz.

Rescrierea aceasta i-a luat mai mult timp decât învăţatul partiturii în sine. După afişarea rezultatelor şi bucuria de a fi acceptată, comisia a venit la ea şi i-a cerut să vadă partitura. Membrii comisiei au fost uimiţi „de performanţa de a cânta această piesă cu mâini aşa de mici”.

Totul ca o șansă… sau ca o provocare
„Sinceră să fiu, simt un uşor disconfort la «tipare» şi roluri atribuite în numele altcuiva. Sunt soţie, tânără mămică, pianist-concertist, pasionată de tot ce înseamnă creativitate, artă şi iau totul ca pe o şansă, o provocare.”

A avut şi are norocul unei familii, care a susţinut-o mereu în toate deciziile. Niciodată nu s-a pus problema să renunţe la ceva pentru a „împăca” pe cineva. Soţul său este şi el muzician, maestru de sunet. Când Alexandra e în pregătiri intense pentru un concert, preia el treburile casnice. „Știe că înaintea concertului, cam cu două zile, nu prea sunt prezentă. Când sunt plecată, Skype şi alte aplicaţii digitale, noua tehnologie în general, ne fac viaţa mai uşoară, şi distanţele par mai mici. Practic, nu resimt o singurătate per se, doar dor pentru fetiţa mea, care nu poate fi ostoit de nicio convorbire pe Skype. Dar în orice meserie ne lovim de aşa ceva, şi pentru mine, acest dor, acest «departe de casă», acest bagaj al trăirilor şi acea mare bucurie a revederii se transpun în muzica pe care o trăiesc în acel moment.”

Crede cu tărie că, atâta timp cât facem ce ne-am dorit, cât asta este cu adevărat ce vrem să facem, nu există renunţări. Înainte de a avea un copil, i s-a spus de multe ori că asta înseamnă o renunţare la carieră. Că un copil şi o carieră nu se pot îmbina.

„Este adevărat că depinde şi de caracterul fiecăruia, de puterea de muncă, de convingerea pe care o avem că asta este, la momentul acesta, ce dorim şi ce putem să facem cel mai bine.” După ce s-a născut fetiţa sa, la două luni şi jumătate a avut un recital la Chicago şi apoi o lună mai târziu, în Canada, la Montreal, trei concerte cu orchestra în aceeaşi zi. „Fetiţa şi soţul au venit cu mine. Cele două călătorii transoceanice cu un copil atât de mic, stresul şi presiunea unor debuturi atât de importante nu au fost resimţite ca un coşmar sau ca o renunţare la timpul petrecut acasă, unde totul ar fi fost mai simplu. Din contră. Abia aştept ca fetiţa mea să crească şi să îi arăt câte a văzut şi câte a trăit la o vârstă aşa de fragedă.”

„Este foarte simplu să vedem partea goală a paharului, dar mult mai răsplătitor să privim totul cu umor: unele lucruri sunt la momentul respectiv aşa cum sunt, nu se pot schimba prea mult. Câteodată trebuie să mergem cu valul.” De-a lungul anilor a învăţat să se detaşeze, să se disciplineze: „Când studiez, studiez. Când sunt cu familia, sunt cu toată fiinţă mea cu ea”.

„În societatea de azi totul se etichetează. Dacă te dedici copilului, înseamnă că ai renunţat la carieră şi viceversa. Totul se măsoară în «sută la sută», totul trebuie să fie perfect. Dar viaţa ne învaţă că nu e aşa.”

„Renunţare este numai în percepţia noastră. În momentul în care facem o alegere, înseamnă că ceea ce facem este mai presus de orice şi că merită toate sacrificiile. A face un sacrificiu nu este, în percepţia mea, o renunţare.”

Biografie Alexandra Silocea

Rafinamentul muzical deosebit al pianistei Alexandra Silocea precum şi strălucirea interpretării unui vast repertoriu pianistic i-au atras o considerabilă atenţie a lumii muzicale din Europa şi SUA.
Descrisă ca un „talent deosebit"de Internaţional Piano Magazine, o pianistă cu „har muzical şi fluentă" de Gramophone, cu o „claritate extraordinară de a cânta" de Radio New Zeland și "plină de muzicalitate" de BBC Music Magazine, Alexandra SILOCEA este câştigătoare a numeroase premii în România, Grecia, Franţa, Germania, Italia sau SUA.

A debutat pe marile scene cum ar fi la Konzerthaus din Viena cu Wiener Kammerorchester, Musikverein din Viena, Carnegie Hall –New York, şi nu demult la Wigmore Hall din Londra unde a avut onoarea de a cânta la patru mâini alături de Elisabeth Leonskaja în cadrul concertului aniversar la împlinirea a 70 de ani a acesteia. Debutul din decembrie 2012 în Marea Britanie cu London Philharmonic Orchestra sub bagheta dirijorului Vladimir Jurowski a fost lăudat de presă de specialitate, Alexandra „strălucind… cu o frazare de o supremă eleganță” (Bachtrack). A concertat în România, Austria, Germania, Franţa, Italia, Polonia, Republica Cehă, America de Sud, SUA şi Canada şi a fost invitată la festivaluri importante cum ar fi Ravinia, Dvorak Piano Festival, Brighton Festival sau Ryedale Festival, concertele sale fiind deseori înregistrare live de către BBC Radio 3, Radio France, ORF sau transmise online prin live-stream.

În 2013 a urmat lăsarea celui de-al doilea disc intitulat SOUND WAVES, care include pe lângă opere de Debussy, Ravel, Liszt, Schubert/ Liszt şi o piesă a compozitorului norvegian Martin Romberg, compusă special pentru Alexandra şi lansată în premieră mondială. Discul a intrat în topul „100 Bestsellers” la categoria muzică clasică de pe Amazon.uk la o luna de la lansare şi a fost lăudat de presă de specialitate (Young Artist to Watch – Classic FM, în CD Review şi În Tune la BBC Radio 3, Gramophone Magazine, etc). Ultimul disc lansat la AVIE Records în 2015 cuprinde Sonatele pentru violoncel şi pian de Prokofiev, Enescu şi Shostakovich, alături de violoncelista Laura Buruiană.