Gradele de libertate ale lui Obama în problema siriană

Siria nu este o ecuaţie importantă în politica externă a lui Barack Obama. Dacă ar fi fost, intervenţia militară devenea „legitimă“ încă din momentul în care, de exemplu, Brigada blindată a 76-a a executat pe 4 aprilie 2011 cel puţin 49 de civili care au scris lozinci împotriva regimului, în oraşul Taftanaz, şi au distrus aproape 500 de case, multe dintre ele cu oameni în ele. Însă a venit momentul 21 august, când atacul cu arme chimice, în urma căruia au murit câteva sute de civili, l-a aruncat pe preşedintele american în corzi. Linia roşie trasată cu un an în urmă de liderul american de la Casa Albă a fost trecută, iar Statele Unite sunt nevoite să acţioneze în cazul în care vor să îşi păstreze credibilitatea internaţională.

Dacă nu vor acţiona, înseamnă că SUA, Israelul şi ţările puternice din Europa tolerează un dictator care nu ezită să folosească arme chimice împotriva propriului popor. Ceea ce ar putea însemna că le-ar putea folosi şi împotriva altor state. Numai că un atac asupra Siriei lui Assad poate avea consecinţe imprevizibile. În primul rând, înlăturarea dictatorului este posibilă numai cu trupe la sol, la fel şi distrugerea/sigilarea depozitelor de armament chimic. Indiferent cum se vor desfăşura evenimentele, pierderile de vieţi omeneşti vor fi de neevitat. Apoi, odată ce oamenii vor începe să moară, cei care propun acum un atac salvator – care ar pune capăt conflictului-, ar putea să fie primii care vor condamna atacul, după cum apreciază strategul american George Friedman.

În al doilea rând, se pune problema înlocuitorului, care în acest moment este necunoscut, deoarece rebelii sunt susţinuţi, potrivit presei internaţionale, şi de al-Qaida, deşi în urmă cu doi ani aceştia erau doar civili înarmaţi care luptau pentru libertate. Mai mult decât atât, experienţa primăverii arabe, dar şi războiul din Irak, au demonstrat că lucrurile intră într-o altă fază după înlăturarea dictatorilor, nu neapărat una de linişte şi pace.

Pe de altă parte, opoziţia Iranului şi, mai ales, a Rusiei, e un impediment în calea unei acţiuni militare. Rusia ţine cu dinţii de singura bază navală pe care o are la Marea Mediterană, la Tartus, şi s-a săturat de retorica democraţiei scoasă la rampă de Washington în funcţie de propriul interes. Două exemple, Statele Unite au aprobat tacit reprimarea protestelor din Uzbekistan, împotriva dictatorului Islam Karimov, la fel cum au făcut şi în Bahrain, acolo unde regele Hamad Bin Isa Al Khalifa a zdrobit protestatarii adunaţi în centrul capitalei Manama. Uzbekistanul este un punct important al NATO pentru schimbul de trupe care participă în războiul din Afganistan, iar în Bahrain SUA deţine Flota a Cincea, cea care asigură petrolierele încărcate în Arabia Saudită, care apoi traversează Golful Persic şi strâmtoarea Hormuz, în drum spre America de Nord. Mai mult decât atât, Rusia are interese economice în Siria, unde are investiţii de miliarde de dolari.

Sigur, contează dacă se va elucida până la urmă cine a folosit armele chimice. E firesc să te intrebi la ce s-a gândit Assad când a utilizat gaze împotriva propriului popor, ştiind că va provoca reacţii internaţionale, că va risca o invazie care nu i-ar putea fi decât fatală. Te poţi întreba dacă nu cumva rebelii au înscenat totul, pentru a provoca o invazie, deşi există puţine dovezi că ar fi capabili să utilizeze astfel de arme. De altfel, există şi riscul ca ei să fie discreditaţi în ochii NATO dacă ar comite o astfel de atrocitate. Ceea ce ar înseamna că şi-ar putea pierde definitiv sprijinul de la Washington.

Nici Congresul american nu susţine la unison invadarea Siriei, iar americanii de rând s-au săturat să participe la atâtea războaie departe de casă, cu atât mai mult cu cât ţara condusă de Assad nu este bogată în petrol sau gaze naturale, aşa cum este Irak-ul.

Prin urmare, Statele Unite sunt acum într-o situaţie ingrată. Într-o situaţie în care ar fi trebuit să fie de fiecare dată când au intervenit în alte state, fără să fie interesate de câştiguri economice. Sunt, dacă vrei, la momentul adevărului. Dacă nu vor acţiona, armata lui Assad ar putea deveni şi mai violentă decât până acum, pentru că nu mai are alta cale de întoarcere, iar asta înseamnă ani de suferinţă şi pierderi de vieţi omeneşti pentru poporul sirian.