Drumul spre vârf

De exemplu, toate celulele din corpul nostru sunt înlocuite ritmic, cu rate de împrospătare diferite în funcţie de tipul lor. Succesiunea anotimpurilor şi ritmul zi-noapte sunt alte două exemple evidente de cicluri care, în lumea vie, modelează energia, creşterea şi descreşterea, în bucle previzibile şi repetitive.
Drumul profesional este şi el unul dintre firele ce străbat ciclurile vieţii personale. Este perspectiva din care vom privi, în cele ce urmează, ascensiunea noastră în carieră.

Când începem primul job suntem în general foarte tineri şi la începutul „expansiunii” – cam cum s-au întâmplat lucrurile când a început „big-bang-ul”. Suntem la începutul cuceririi vieţii în toate aspectele ei: aspirăm să avem o relaţie romantică minunată, bani, o locuinţă doar a noastră, un statut profesional, renume, copii ş.a.m.d. Să vrem toate astea e atât de natural încât rareori formulăm explicit ceea ce dorim, iar dacă formulăm, nu o facem complet (sigur va amintiţi în acest punct de faimoasa lege a atracţiei).

Incomplet, pentru că ne fură atenţia preponderent unul-două dintre aceste obiective, pentru ca mai târziu să constatăm eventual că celelalte nu se „întâmplă” doar pentru că era de la sine înţeles… Oricum, avem o energie aparent inepuizabilă, aşa că o investim cu mai mult sau mai puţin sens, pentru că pare că va fi mereu acolo. Iar noi suntem în centrul universului.

Pe la 28-29 de ani apare primul moment de răspântie, se termină un prim mare ciclu şi, implicit, sunt necesare mari alegeri… Nu e un „moment”, durează un an şi ceva, dar trece cel mai adesea neobservat. Abia retrospectiv înţelegem importanța capitală a acelei perioade. Conştient sau nu, facem o primă „recapitulare” a perioadei dinainte şi ne clarificăm întrucâtva direcţia (pe cât de lucizi putem fi).

Hotărârile de luat sunt mari pentru că se referă la toate aspectele esenţiale ale vieţii: relaţie, reşedinţă, job/profesie. Deşi mai nimeni nu ştie sau nu intuieşte asta, în acea perioadă avem cea mai mare libertate obiectivă de a ne schimba cursul existenţei: putem decide să devenim exploratori, deşi credeam că vrem să fim contabili, putem hotărî să fim cu omul iubit sau să fim singuri sau să ieşim dintr-o relaţie pentru a ne elibera pentru „sufletul-pereche”, putem decide să rămânem în ţară sau să ne stabilim altundeva ş.a.m.d. Totul va avea impact pe termen lung.

Unele hotărâri ni se par subînţelese sau se petrec în fundal, nu înțelegem că putem să alegem şi că de fapt asta facem, implicit sau explicit. Din cauză că nu sesizăm importanța momentului şi libertatea de a decide, putem rata alegerea „bună”. Aici s-ar putea pune întrebarea „ce este o alegere bună?”, dar spaţiul nu permite să intrăm acum în acest subiect.

Am văzut eronat la 28 sau am greşit pe parcurs?
În urma deciziilor despre care vă povesteam, se setează cadrul nostru de viaţă… Continuă perioada de expansiune doar că în doi-trei ani începem să devenim conştienţi de nişte limite pe care nu le vedeam înainte. Limitele par impuse de context: situaţia de la muncă (posibilităţile de avansare, de exemplu), relaţia de cuplu (care merge bine sau nu), ce înseamnă dacă avem – sau plănuim să avem – copii, un împrumut la bancă.

În realitate, sunt limitele care vin la pachet cu ce am ales. Noi spunem că ne maturizăm, că începem să devenim conştienţi de „responsabilităţi”. Şi continuăm să ne dilatăm în direcţia/direcţiile preferate şi să nu ne ocupăm de altele. Aici ar fi iarăşi o întrebare bună, cum ajungem să avem direcţii preferate, de care nu suntem neapărat conştienţi şi care pot fi în opoziţie cu ce declarăm. De exemplu, declarăm că ne dorim un copil dar noi investim toată energia în carieră. Mă rog, cucerim spaţiu şi resurse care ne alimentează traiectoria dorită, ne extindem cercul relaţiilor, puterea financiară, competenţa profesională… şi, în paralel, începe să crească, pe neobservate, şi nemulţumirea.

Apropiindu-ne de 35 de ani, deja ne preocupă în fundal un nou bilanţ. Zic în fundal, pentru că nu ne aşezăm, ca la muncă, într-un meeting room, că să facem o şedinţă de bilanţ. Sunt doar gânduri frecvente (pot fi şi obsesive) în direcţia asta. Nemulţumirile ajung într-un punct critic şi cer noi alegeri. Adică trecem printr-o criză. Pe care, cel mai adesea, nu o rezolvăm în felul complet şi lucid în care ar trebui, ci mai degrabă pe stilul „patch-urilor” corective din aplicaţiile software. Putem începe o nouă relaţie (chiar dacă suntem deja într-una), putem alege alt job/profesie, deşi nu am închis problemele din cel precedent ş.a.m.d., teme recurente provenite din alegerile bune sau mai puţin bune făcute la 28 de ani.

Cu alte cuvinte, pe la 35 începem să înțelegem (chiar dacă încă discret) că în ascensiunea noastră spre vârf ar trebui să luăm în calcul şi ceea ce se pierde pe drumul „succesului”. Se pierde treptat, dar continuu şi devine o sursă de nemulţumire. Putem constata că suferim de:
– Lipsă de mişcare cauzată de programul aglomerat;
– Timp dedicat familiei/partenerului şi de aici derivă probleme;
– Limitări de diverse feluri datorate prezenţei copiilor;
– Ne hrănim nesănătos şi luăm în greutate;
– Ne identificăm prea mult cu jobul/carieră şi investim tot mai mult timp în asta (eventual luăm treabă de făcut şi acasă).

La 40-42 suntem deja foarte conştienţi de aceste lipsuri. Ne ajută şi faptul că au apărut surprinzător trei fire albe, două riduri şi că ne simţim obosiţi după o noapte pierdută. La această vârstă are loc un bilanţ mai serios, criza e mai mare, hotărârile pot să fie mai ample şi, eventual, neaşteptate pentru cei din jur.

Căpătăm claritate (sau credem asta) în legătură cu ce ne-a lipsit ca să avansăm în carieră sau ca să fim fericiţi în cuplu. Decidem să facem un MBA sau să mergem la terapie de cuplu. Copiii au ajuns, tipic, la adolescenţă şi ne solicită atenţia mai mult. Părinţii noştri, până nu de mult un sprijin activ şi necondiţionat, pentru prima oară încep să aibă nevoie de noi, de exemplu, pentru că au probleme de sănătate. Viaţa a devenit complicată şi solicitantă. Cât de simple arătau lucrurile cu 10 ani în urmă şi cum arată acum… Dacă am fi creat la 28 o imagine a vieţii noastre la 42, am fi desenat-o foarte diferit de cum arată de fapt. Dar ce am făcut greşit? Am văzut eronat la 28 sau am greşit pe parcurs?

La 42 putem să fim bine profesional, dar să nu avem partener sau copil. Avem partener şi copii, dar am renunţat la carieră, iar viaţa de cuplu nu compensează asta (ca să ne exprimăm elegant). Avem şi copil şi carieră şi partener, dar ne simţim cumva singuri. Profesional vorbind, mai sunt vârfuri de cucerit şi putem spera să avem o a doua şansă şi în cuplu. Unii se resemnează într-o privinţă ori alta. Dar suntem într-o poziţie din care se vede mai bine totul, e clar că am fost nerealişti pe undeva: nici maşină de serviciu, nici şcoala particulară pentru copii nu sunt suficiente ca să mai simţim prospeţimea şi avântul şi sensul.

Descoperim anxietatea de a ne pierde poziţia, adică „totul”. Grijile pentru siguranţa jobului şi avansarea în carieră ne preocupă şi ne pot aduce progresiv diverse probleme somatice: oboseală, dureri de spate, stomac, alergii ş.a.m.d. Dar, cel mai adesea, încă avem încrederea că putem face corecţia necesară şi că vom reuşi să readucem nava pe traseul bun. Aşa, putem ajunge să ne gândim la schimbări ample pentru anii următori. De carieră, în viaţa personală…

Însă șapte ani mai târziu peisajul se va fi schimbat destul de mult. Iar direcţia în care se mişcă lucrurile este nu atât expansiunea, cât descoperirea surselor adevăratei stabilităţi şi înţelegerea mai profundă a realităţii vieţii. Adică a limitelor şi sensului. Ariile de implicare şi răspundere faţă de alţii au crescut şi descoperim că definiţia implicită a „vârfului” pe care o purtam la 28 s-a schimbat mult. Că ceea ce e important cu adevărat ca să ne simţim împliniţi nu e ce credeam atunci. Sau înțelegem că deşi am ştiut, nu ne-am concentrat pe asta în toţi aceşti ani, pentru că ne-am lăsat deturnaţi de alte preocupări sau împiedicaţi de concepţii eronate.

În mod ironic, la 50 suntem încă în plină putere dar începem cel mai adesea un ciclu de simplificare, gen back to the basics, după ce ne-am străduit atâta să cucerim spaţiul. A simplifica înseamnă să renunţăm la ce constatăm că e neimportant. Sau la ce ne forţează viaţa să vedem că nu putem obţine, caz în care doare. Eventual, umblăm la definiţia lui a „obţine” şi a „avea” şi începem să înţelegem acceptarea (în sens înalt), redefinind treptat scopul existenţei noastre.

Al doilea mare ciclu se termină pe la 58-60. Dar aceasta este deja o zonă în care majoritatea ne pierdem interesul de a cerceta ce se întâmplă, pentru că ni se pare un orizont prea îndepărtat. Este ceva ce nu are cum să ni se întâmple nouă.

Cum ar fi fost viaţa noastră însă, dacă la 25 ne-am fi oprit un pic că să definim „vârful”? Iar apoi să verificăm că definiţia noastră este bună, o operaţiune esenţială. La 25 de ani totul pare de „de la sine” înţeles iar resursele inepuizabile, încât cine se mai opreşte să caute astfel de răspunsuri?

Din fericire, ciclurile vieţii şi ale transformării personale ne ajută, uneori cu forţa, să înţelegem tot mai bine lucrurile şi să ne apropiem de adevăratul sens. Dincolo de evaluările şi ajustările ciclice, de aparenta repetare a unor experienţe, există un fir roşu al avansării de la o buclă la următoarea, pe spirala creşterii personale. Cercurile pe care ne mişcăm sunt de fapt trepte, sunt niveluri. Tot mai largi şi tot mai „sus” ca dezvoltare. Contemplându-le, putem recunoaşte creşterea şi transformarea noastră, chiar dacă uneori lentă şi presărată cu erori. Înţelegem că unele greşeli erau necesare.
Aşa avem şansa de a afla sensul şi de a ne alinia cu acesta.

NOTĂ.
Sunt multe lucrări care tratează dezvoltarea umană şi ciclurile de viaţă. De altfel, termenul ciclu de viaţă (lifecycle engl.) este des întâlnit în economie (management, marketing etc), referindu-se la dezvoltarea ciclică a organizaţiilor, proiectelor, produselor, sistemelor şi tot aşa, în final fiind valabil pentru orice obiect/fenomen (real sau virtual) supus schimbării.

De aceea, nu am intenţionat să prezint vreo teorie anume, ci un punct de vedere personal, rezultat din experienţa discuţiilor cu mulţi oameni, de vârste diferite. O confirmare a celor de mai sus o puteţi găsi privindu-vă propria viaţă sau pe a celor despre care ştiţi suficient de multe ca să puteţi data evenimentele. E adevărat că, în formularea acestui punct de vedere am integrat cunoaştere din mai multe domenii şi teorii, că am exprimat doar o mică parte din ce ar putea fi spus, dar în bibliografie puteţi găsi câteva lecturi pentru a adânci subiectul.

Bibliografie
1. Ken Wilber (2007) The Integral Vision, Shambala Publications
2. John Rowen (2008) The Transpersonal. Spirituality în Psychotherapy and Counselling, 2nd ed., Routledge
3. Don E. Beck and Christopher Cowan (2005) Spiral Dynamics: Mastering Values, Leadership and Change, John Wiley & Sons
4. Robert B.Ewen (2012) Introducere în teoriile personalităţii. Editura TREI
5. Eric Rayner et al. (2012) Psihodinamică dezvoltării umane. Creştere, maturitate, senectute, Editura TREI

Președinte al European Mentoring & Coaching Council din România, Stefan este executive coach si psihoterapeut. Este Associated Coach la Oxford School of Coaching and Mentoring, al cărei absolvent este, la nivel master.

Ca absolvent de Automatică și Calculatoare, prima parte a carierei si-a desfășurat-o in învățământul universitar. Angajarea la Hewlett-Packard, aflata pe atunci la începutul drumului in Romania, a fost prima schimbare radicala. Stefan ocupa câțiva ani poziția de Country Manager pe divizia consultanță, apoi devine Regional Operations Manager si in final Practice Manager pe un cluster de 10 tari „emergente”. La plecarea din HP, firma avea deja in Romania 2000 de angajați, iar businessul de consultanta crescuse de la zero la multe milioane de euro anual. După un MBA la Open University (UK), un curs intern de coaching & consiliere îl ajuta sa descopere că pasiunea principala sunt, de fapt, oamenii, așa încât se pregătește pentru o nouă schimbare de cariera, devenind psihoterapeut si executive coach.