De ce nu au nevoie ţările în curs de dezvoltare de inovatorul revoluţionar Elon Musk

Între timp, Africa de Sud se gândeşte la viitorul sistemelor sale de transport, iar multe alte ţări africane sunt mult rămase în urmă în privinţa infrastructurii pentru transporturi. Decalajul dintre Hyperloop şi starea infrastructurii din vasta majoritate a ţărilor în curs de dezvoltare demonstrează ceea ce economistul William Janeway numeşte „the Two Innovation Economies”, referindu-se la cele două moduri diferite în care economiile lumii abordează inovaţia.

Pe de o parte se află economia de frontieră, „populată” de ingineri cu o calificare înaltă, ce împing mai departe frontierele tehnologiei, şi de investitori care avansează sume ce reprezintă nişte mize foarte riscante, permiţând astfel dezvoltarea noilor domenii. De cealaltă parte se află economia „urmăritoare”– care imită economiile de frontieră, aflate în avangardă, sperând să le ajungă din urmă – în care trăieşte cea mai mare parte din populaţia lumii. Această economie este caracterizată de rezolvarea problemelor ale căror soluţii există în altă parte, dar care nu au fost adoptate local, din cauza barierelor instituţionale sau structurale. Aici, investitorii nu mizează prea des pe tehnologie; ei sunt îngrijoraţi de situaţia politică şi de riscurile asociate cu implementarea ideilor şi structurilor inovatoare.

Economia de frontieră are o forţă de atracţie inimaginabilă pentru inginerii înalt calificaţi şi pentru antreprenorii deştepţi şi cu mult simţ practic. Este fascinant să lucrezi la cele mai dificile probleme tehnice ale omenirii şi să „mergi pe sârma întinsă” a celor mai avansate tehnologii. Asta pe de o parte; dar, pe de altă parte, oamenii cei mai talentaţi din economiile „urmăritoare” sunt nevoiţi să facă faţă unor probleme mai „murdare”, precum sărăcia, şomajul şi lipsa de educaţie şi de asistenţă medicală. În loc să se ocupe de „ultimul răcnet” al ştiinţei, aceşti experţi trebuie să îşi consume timpul făcându-şi griji pentru situaţia politică şi cea economică din ţara lor.

Drept urmare, mulţi studenţi eminenţi care provin din ţări în curs de dezvoltare şi care termină cursurile unora dintre cele mai bune instituţii de învăţământ occidentale sunt motivaţi să rămână în străinătate după absolvire. Iar cei care se întorc acasă caută adesea moduri în care să reproducă economia de frontieră pe piaţa din ţara lor. Companii precum Rocket Internet, care aduce în ţările cu venituri scăzute tehnologiile aplicate pe Internet pentru interacţiunea directă cu consumatorii, au avut succes în recrutarea oamenilor talentaţi din diasporă. În America de Sud, programe precum Startup Chile încearcă să recreeze Silicon Valley.

Problema este că aceste soluţii sunt adesea nişte pârghii cu o slabă capacitate de transmisie a forţei redirecţionate. Ele fac doar o mică „crestătură” în masa prolificelor probleme de care sunt afectate economiile „urmăritoare” şi adesea nu întăresc capacităţile ţării în care sunt aplicate. Există, bineînţeles, şi excepţii, printre care se numără şi tehnologia mobilă. Dar chiar şi asemenea inovaţii ce reprezintă un imens salt înainte ajung să pară drept nişte soluţii care nu fac decât să „peticească” problemele fundamentale; nu le putem folosi la întregul lor potenţial până când nu sunt construite şi puse la punct drumurile, sursele de energie electrică şi reţelele de distribuţie a curentului electric şi alte elemente de infrastructură.

În realitate, cea mai mare parte din progresele semnificative făcute în ultimii 50 de ani de către economiile „urmăritoare” din întreaga lume provine din adoptarea şi adaptarea vechilor tehnologii. Ţările ce reprezintă nişte exemple de urmat din punctul de vedere al dezvoltării internaţionale, precum Coreea, Taiwan-ul şi Hong Kong-ul, s-au bazat masiv pe modele de fabricaţie elementare copiate din Vest, pentru a-şi găsi şi ocupa o poziţie fermă pe scara dezvoltării. Adoptarea de către China a tehnologiilor occidentale şi japoneze a reprezentat un pas-cheie făcut în direcţia împingerii a milioane de oameni dincolo de pragul de sărăcie. Japonia însăşi a fost văzută pe vremuri ca fiind doar un imitator care fabrica produse de slabă calitate. În mod repetat, ascensiunea de la statutul de „urmăritor” la cel de economie de frontieră s-a bazat pe transferurile de tehnologie ce au pătruns în aproape toate sectoarele economiei.

„Transferul de tehnologie” sună ca o frază murdară, anti-Musk. Îi lipsesc atât magia şi creativitatea caracteristice pentru gândirea inventivă, cât şi echipele ce provin din universităţile americane de elită reunite sub denumirea Ivy League. Şi totuşi, transferul de tehnologie este factorul care a dus la creşterea veniturilor câştigate de sute de milioane de oameni şi, lucru de o importanţă crucială, a făcut-o într-un mod care poate fi susţinut pe termen lung. Atunci când oamenii ce trăiesc dintr-un venit scăzut învaţă cum să facă nişte copii ieftine, acesta este adesea primul pas pe drumul ce duce la crearea unor produse mai sofisticate.

Guvernele şi corporaţiile din pieţele în curs de dezvoltare ar trebui să fie mai atente la transferul de tehnologie. Este o operaţiune ce are logică şi are un rost din punct de vedere economic şi este, probabil, „fructul de pe cea mai joasă creangă”, care poate fi cules cel mai uşor pentru a accelera progresul în întreaga lume. Are loc de-a lungul mai multor canale şi este realizată de actori diferiţi: de către instituţii guvernamentale (de exemplu, Electronics and Telecommunications Research Institute din Coreea); prin activitatea transfrontalieră desfăşurată de către marile corporaţii (inclusiv asocierile de tip joint venture, fuziunile şi achiziţiile, acordarea drepturilor de activitate pe bază de licenţă şi outsourcing-ul); şi prin transferul de cunoştinţe şi experienţă deţinute decapitalul uman (cum se întâmplă prin parteneriatele încheiate între universităţi, programele prin care studenţii unei universităţi pot urma cursurile unei universităţi partenere din altă ţară şi programele de colaborare cu oamenii din diasporă).

Studenţii care urmează cursurile universităţilor din străinătate şi absolvenţii acestor universităţi ar trebui, la rândul lor, să acorde atenţie transferurilor de tehnologie. Problemele pe care le rezolvă Elon Musk în SUA nu sunt mai importante decât problemele care trebuie rezolvate în economiile „urmăritoare” ale lumii. Musk este glorificat în întreaga lume şi îşi merită din plin ovaţiile. Dar ceea ce lumea are cu adevărat nevoie este să existe cât mai mulţi noi Eloni Musk în economiile „urmăritoare”.

Bryan Chidubem Mezue este un membru al Forum for Growth and Innovation, un grup de tip think-tank al Harvard Business School, care creează şi rafinează teorii centrate pe inovaţia disruptivă –care „dă totul peste cap” şi produce transformări spectaculoase.